așa te-am iubit...

de m-aș putea desprinde din chingile neputinței de a mă exprima în cuvinte

atunci cum ți-aș mai povesti iubirea mea, cum ți-aș mai povesti-o..!!

... că te-am iubit cu mâini albastre de pescăruș catifelat înmărmurit în rugă,

cu degete din rouă și din dimineață prindeam soarele de după zăbrele

și-l făceam aripă să cânte dincolo de colivii, departe de treceri

ca pe un măr verde te-am iubit. în tine-mi înecam obrajii bolnavi

și templele eului meu rătăcit uneori și înviam, da, înviam

te iubeam cu orizontul larg ce rodește eternități, rosturi, nepieiri,

cu flacăra cămășii din adolescența pe care o credeam de mult uitată

și țipetele stranii de pasăre subjugată ce nu voia să mai scape

cu petale tremurânde tatuându-se în epiderme calde, renăscute

și mai departe, mai adânc, acolo unde, după ce sângerează, sufletele iau viață

și se sălășluiesc în grădini suspendate către porțile vii ale înaltului

și te mai iubeam cu toate amintirile mele, cu toate femeile bune din mine,

cu toate perechile lor de ochi, de buze sau de întristare– bucurie,

solitudine–împărtășire, așteptare–regăsire, precar, colos, ploaie, înălțare, Dumnezeu

te-am iubit poate ca o strigă ce nu mai dormea nopțile doar ca să stea să vegheze... să viseze

și din felinare albe torcea ofrandă șiruri-șiruri de mărgăritare-neuitare

în potire de foc crâmpeie de inimi fremătau în alchimii până atunci străine

în oglinda răsărită la încheietura gâtului tău se vedea el, androginul

mâinile tale mă atingeau, mă înveșmântau ca pe o zeiță, ca pe o sfântă, ca pe o femeie...

creșteam și în fântânile ochilor altcineva începuse să se oglindească...

nu mai eram a mea, nici măcar a trecutului meu, așa de mult te iubeam

că, dacă uitasem pe cineva, atunci nu eram decât eu aceea

știam însă că oricând, de mă voi căuta, mă voi regăsi în tine...