liniile paralele pot fi uneori (și) perpendiculare

căutam lumina aceea albă în care gândurile devin păsări

și se opresc pe umerii cerului. presară semințe, apoi cuminți

revin în matcă. așteaptă stăruitor o altă evadare

îmi așterneam patul ca pe o masă a tăcerii, hipnotizată

ca-ntr-un ritual sacru de la începuturi, în care cuvântul însuși

se dezicea de sine și deprindea un alt limbaj....

mult mai firesc decât cel articulat

exersam constant să știu să iubesc necondiționat

fără regrete, fără durere, fără amăgire

și nu o puteam face decât ca-n prima zi

desculță-n voalul virgin viu cădelnițat

învățam să plâng ca să nu uit, să nu mă pierd

și astfel să te pot păstra chiar și pe tine

tocmai de aceea îmi inventam complice colțuri

unde puteam să mă destăinui: discret, frumos sau doar adevărat

....................................................................................................

insidios noaptea cobora în dimineață...

și-nțelegeam din ce în ce mai bine că,

pentru-a crește, noi, copiii soarelui,

aveam nevoie și de întuneric, de nopți, de sfetnici buni...

... că, pentru a iubi, se cuvenea măcar din când în când să pierdem,

ostaticii ingrați ai neiubirii noi să fim,

și ai necerului, ai disperării, poate-ai morții

ai sentimentului de „nimeni”, de „nimic”, de „prea târziu”...