portret

se ivise și ne ivise și pe noi cândva, demult

pentru că așa trebuise să se întâmple. și s-a întâmplat.

iar ea, ca și noi, se supusese, fără prea multe ifose.

purta chică pe spate băiețește

deși nu se sfia adesea să-și scuture umbrele atât de feminin

și era așa de șarmantă că nu trecea niciodată neobservată

într-o zi, pe trotuarul din dale albastre, mereu pictat cu șotroane,

și-a rănit gleznele. a sângerat puțin și a înțeles

că uneori poți fi luat prin surprindere chiar de tine însuți

își amintește și-acum coarda pe care mama i-o cumpărase

când a împlinit șase ani: era vârsta adecvată pentru o astfel de „îndeletnicire”

... și dumininca în care bunica pe neașteptate a murit

atunci pâinea se preschimbase subit în prescuri albe

ce purtau „semnul ăla” în X. atunci a cunoscut altfel sfinții din icoane,

iar mirosul de tămâie avea s-o impregneze până la sfârșit

nu a uitat nici ziua în care s-a îmbolnăvit pentru prima dată „de-adevăratelea”

atunci surâdea în delir inconștientă pentru că vorbea în alt limbaj cu îngerii.

când s-a trezit, chipul drag al mamei o mângâia ca-ntotdeaua:

febra cea rea trecuse!

.... și nici lunile de miere și venin dincolo de unul singur... în doi

ca un voal care când îi acoperea înlăuntru-i ca o binecuvântare

când îl apăsa cu toate deznădejdile, renunțările, abisurile...

purta pantaloni băiețești, ai fi zis de salahor,... fără să se rușineze

când deodată o vedeai în cea mai elegantă și la modă rochie... de firmă

sau doar în salopeta cu peștișori verzi din copilărie

în care înotau estetic și armonios rândurile ce aveau să se-aștearnă

azi stătea la coadă la carne (sau, poate, doar la cartofi, țelină ș.a.m.dep.),

mâine părul ei era pe mâinile celui mai renumit hair-stylist

poza în reviste mondene. primea aplauze la scenă deschisă

câteodată înțelegea prea multe, aproape totul, că se credea,

asemenea lui Lucifer cândva, chiar Dumnezeu

... alteori nu reușea, oricât ar fi încercat, să cuprindă nici măcar o parte infimă

din (i)realitatea care o înconjura ca o crisalidă ce nu se putea decide ce avea să fie

se purta cu non-șalanță, împărțea zâmbete în toate cele 4 puncte cardinale

chiar și în centrul ei de gravitație, pe care, ce-i drept, uneori și-l mai pierdea, dar...

mâine o vedeai însă închisă în sine și atât de meditativă încât cu greu ai fi recunoscut-o pe ea, cea de ieri...

.................................................................................................................................

să o fi numit labilitate, ar fi fost totuși un termen prea reducționiost

atunci poate... anotimp plurivalent...?! nu... ar fi sunat mult prea prețios

sau poate doar rătăcire sau regăsire... bucurie... tristețe...

speranță... deznădejde...dimineață înserare copilărie... maturitate

... sau toate-acestea (și multe altele pe deasupra) la un loc!?

și pentru că, totuși, au trebuit, în cele din urmă, să-i dea un nume... propriu,

neconotativ, cât mai precis, aproape matematic, i-au spus frumos și simplu: viață