înrămat

fiecare dintre noi avem pe cineva într-o ramă cele mai multe – decolorate – se încăpățânează să țină piept timpului dozei fatale de amnezie dar ele păstrează auriul acela partea infimă a cântecului de altădată te apropii încet orice zgomot ar echivala sacrilegiului răscolit îți recompui chipul în bucuria celui de demult în tristețile lui cu sens – acest uriaș de formă învins retrăgându-se viu să fie în lumea celor nerostite necatadicsind câtuși de puțin să se răzvrătească fiecare dintre noi avem pe cineva într-o ramă... într-o... rană locul acela ca o reacție chimică... poate un sanctuar pe care fără să vrem îl atingem... ne atinge ori de câte ori suntem în primejdie de moarte tot de acolo pleacă teafără pasărea noastră închipuită o vreme ținută în captivitate stranie și se pogoară amintirile săniile de clopoței sunetele ninse ale iubirii... și totuși cât de mult poate o fotografie să substituie o lipsă?!