Reflecţii minore (V)

Despre mântuire Iuda este corpul delict al nimicniciei noastre, de care Dumnezeu nu ne putea lăsa să facem abstracţie. În fapt, nu Dumnezeu l-a conceput pe Iuda; marele autor este însuşi omul. Dumnezeu n-a făcut decât să-i arate explicit omului rodul greşit al muncii lui în afara Dumnezeirii. Reperul pe care se poate clădi Mântuirea este obligatoriu – după modelul Iniţiatorului Vieţii – unul absolut, circumscris mai exact unor valori moral-afective veritabile. O lume care ar continua să existe în absenţa unui iudă exercitându-şi explicit trădarea ar merge iremediabil spre pierzare: s-ar autoiluziona, s-ar autopreamări, ar suporta nevroze / necroze, ar ajunge să pută, ar păşi scârţâind asemenea unui mecanism ruginit, s-ar autonega şi autodizolva, pentru că ar fi o lume oarbă, o lume mediocră, inconsistentă, în ultimă instanţă fantomatică, fără temelie reală. Dumnezeu ne-a făcut părtaşi Lucidităţii într-un mod superior: prin înţelepciunea actului în sine, dar şi prin probarea – fără dreptul la recurs din partea taberei adverse – capacităţii afective desăvârşite a Ziditorului faţă de propria creaţie. Noi, oamenii, avem „tabieturi” la care, se pare, nu putem renunţa: ne învelim păcatele de moarte în păcate acceptabile, eufemizăm. Pentru noi, a scuipa, a denigra, a urî, a se mânia, a preacurvi, a blasfemia etc. reprezintă experienţe nevinovate, jocuri puerile, pe care, din punctul nostru de vedere, Dumnezeu are „datoria sacră” de a le trece cu vederea, asemenea oricărui alt părinte de altfel.