o stradă aproape cosmică

e 11 iunie îmi spune cineva și nu înțeleg cum timpul devine spațiu văd mânăstirea unde cândva am citit câtă vreme pantofii din catifea îmi sfârtecau degetele umpleam încă o pagină eram fericită! simt biserica albă mulțimea teilor cozile nesfărșite nevoia de moaște frica de om intuiesc o linie de tramvai locul la geam de unde imaginar de atâtea ori mi-am umplut brațele cu crizanteme și busuioc am purtat mai apoi toamna ce se făcuse mai multe anotimpuri le-am așezat pe masa cea mai înaltă pe sub care se trece