Se spune

Că lui Dumnezeu îi plac oamenii care (îi) zâmbesc Chiar și atunci (poate mai ales atunci) când se simt nedreptățiți, Când, sisifi fiind, la capătul drumului Nu-i așteaptă niciun trofeu, Nici măcar minima gratitudine Cu certitudine, lui Dumnezeu îi place zâmbetul, Dar, iată, oamenii aceștia, veniți la Înviere, Au chipuri de înmormântare La ce se gândesc ei, oare??!! Ce simt? Nu au cu ce să-și plătească datoriile?? Închipuie strategii de reducere la tăcere, Tactici de a prospera sau doar Momentul în care se vor înfrupta??!! Sau, în posomorârea lor, sunt convinși Că par / sunt mai pioși?!! Că zâmbetul le-ar aduce o anatemă?!! Încă nu au aflat ei, oare, cum Că moartea este doar accidentul, Nemurirea, pura normalitate??!!