Zilele mele cu Renata, de Alexandru Petria. O recenzie

Simpla cutumă l-ar putea determina pe autorul unei recenzii să ofere, totodată, și un verdict cu privire la calitatea operei literare în chestiune, dar recenzia de față, mai degrabă decât a se supune cu pasivitate acestui determinism fatal, alege să îl respecte pe cititor mai mult, poate, decât se respectă el însuși – cronica aceasta nu va oferi niciun astfel de verdict. În virtutea unui asemenea demers, cititorul se vede eliberat de tirania oricărei condiționări, liber astfel să își exercite propria inteligență și să ajungă singur la o concluzie asupra valorii acestui roman. Însă înainte de a continua, cititorul trebuie prevenit asupra unui aspect esențial: romanul în discuție este unul erotic, astfel că în paginile sale se vor putea regăsi o multitudine de episoade care pot cauza un disconfort apreciabil oricărei firi mai sensibile ori excesiv de romantice, neobișnuită cu ideea că interacțiunea a două corpuri fizice – care, uneori, provoacă geneza unui al treilea corp – poate deveni obiect al literaturii. În acest moment, instinctul de conservare îi va sugera unei astfel de persoane delicate să nu deschidă romanul spre a nu-și provoca singură o traumă, poate, ireparabilă. Însă noi ceilalți, care ne considerăm apți pentru o asemenea provocare, vom cerceta această carte. Într-o primă instanță se poate observa că domnul Petria posedă o remarcabilă abilitate de a formula pasaje întregi de text aflate la limita grotescului – deși termenul poate părea exagerat, există nenumărate enunțuri de genul: „Cum s-a ivit, i-am cerut să mi-o sugă. Nu s-a codit.” Maniera aceasta provoacă sensibilitatea estetică a cititorului, menținându-l într-un echilibru fin calculat al incertitudinii. Ne aflăm în imposibilitatea de a ne pronunța dacă elementul vulgar, a cărui presistență îl prescrie ca factor ontologic al acestei viziuni, este unul intențional sau, mai degrabă, involuntar. Și dacă acest considerent este o miză importantă a întregului sistem interpretativ, nu poate decât să ne uimească naturalețea cu care domnul Petria își asumă dificila sarcină de a pune în ecuație aceste două concepte antagonice: vulgarul și eroticul. Dezinvoltura scriiturii sale disimulează riscul căruia i se supune această intenție, căci repulsia ce o poate condiționa repetarea derutantă a sintagmelor triviale poate avea ca efect anularea oricărei manifestări a senzualității, pe care, în accepția sa originară, eroticul ar trebui să o prescrie. Efectul acestei asocieri este fără îndoială surprinzător, dar, totodată, atipic – în ce punct putem afirma că actul sexual a depășit limitele concupiscenței pentru a deveni respingător? Indecidabilul acestei polemici ne proiectează într-o virtualitate a contradicțiilor care, dacă se va menține în limitele textuale, va deveni aporetică. Soluția acestei probleme nu rezidă atât în romanul în sine, cât în intelectul cititorului însuși. Așadar, vom abandona, deocamdată, romanul pentru a supune analizei conștiința cititorului, care reclamă cu vehemență o hermeneutică a sa. Generalizând, putem afirma că se disting două tipologii majore – opozabile în virtutea opțiunii estetice pe care fiecare dintre acestea și-o asumă –, ce îi repartizează pe cititori astfel: tagma celor care sunt dispuși să suporte efectele indezirabile ale unui limbaj licențios, pentru ca în mijlocul acestui debușeu al formelor stilistice neconvenționale să găsească, poate, un sens care se ridică deasupra referențialității nu tocmai atrăgătoare. În această primă categorie se înscrie cititorul nonconformist, care este suficient de sincer pentru a accepta ideea că dincolo de aceste reprezentări provocatoare se ascunde, de fapt, o realitate care nu ar fi putut avea nicidecum posibilitatea de a-și menține coerența conceptuală, dacă nu ar fi fost redată în propriile culori. Și acolo unde am fi tentați să ne gândim că autorul a depășit limitele pe care aceasta le prescrie, amplificând dimensiunea desprinderii de o lume calcifiată, care se mistuie treptat sub presiunea propriilor tipare, observăm că, în fapt, această scriitură desfide, în felul ei, ipocrizia care a devenit pentru marea majoritate a indivizilor un mod de viață perpetuat, într-un mod uimitor, ca fiind legitim. Astfel, „Zilele mele cu Renata” îndeamnă cititorul la o reevaluare a gradului său de fățărnicie, de a sonda, poate, adâncimile perfidiei în care s-a afundat prin practica aproape constantă a ignoranței. Totodată, cititorii acestei categorii sunt și aceia care vor căuta să urmărească dinamica psihologică în care sunt angrenate personajele romanului, tiparul său evolutiv mai puțin evident, și, uneori, potențialitatea sa filosofică. A doua clasă de cititori o alcătuiesc aceia a căror conștiință a devenit complet refractară față de oricare concepție estetică ce le apare ca discordantă față de fundalul tradiționalist – deși filonul postmodern, devenit el însuși cutumiar, cuprinde suficiente asemenea precedente pentru a crea o continuitate care să estompeze un astfel de contrast. Limitele toleranței în fața elementelor novatoare ce asediază universul conceptual nu tocmai amplu al acestui tip de cititor sunt însă destul de restrânse și inflexibile, iar această mărginire este chiar consolidată, într-o manieră nefastă, și de o anumită incertitudine și reticență în afirmarea propriei opțiuni. El poate accepta doar o calitate confirmată anterior de către persoanele avizate pentru aceasta – criticii –, nefiind capabil să își asume propriul punct de vedere față de o operă literară care încă nu beneficiază de o astfel de etichetă pentru a intra în rândul celor consacrate. O astfel de mentalitate se dovedește a fi uneori păgubitoare pentru individul în cauză, deoarece îl determină să își refuze singur lectura unui roman care, altminteri, i-ar putea prilejui o plăcere autentică, și îi prescrie aceeași îngustime a viziunii pe care o dovedește, de multe ori, chiar și critica de specialitate – majoritatea scriitorilor deveniți ulterior autorii de referință în plan literar au avut parte ei înșiși de recenzii nu tocmai încurajatoare, din singura pricină a acestei nealinieri față de normele instituite. Însă putem observa că ideea de conformism este de multe ori incompatibilă cu progresul – cineva trebuie astfel să accepte riscul inevitabil căruia i se supune orice inovație, pentru a reîmprospăta câmpul valorilor literare, care, altiminteri, tinde să stagneze. Romanul de față își impune tocmai o astfel de sarcină, iar autorul său este deplin conștient de opoziția pe care o poate întâmpina scriitura sa, totuși nu face niciun efort pentru a-și menaja cititorii. Încă de la prima pagină, cititorul se va confrunta cu enunțuri ca: „o idee de poșircă pe cerul gurii”, „nu mă fute la cap”, „mi-a luat sexul între buze”, „spema a rămas ca un vierme spre ombilic”, de care cei care aparțin celei de-a doua categorii – conformiștii – se vor lovi ca de un obstacol de netrecut, și probabil că vor închide cartea, regretându-și nesăbuința și curiozitatea care i-au împins să parcurgă câteva rânduri din acest volum inedit. Să revenim, așadar, la roman. Personajul pricipal, Marius, un scriitor obscur, este totodată și naratorul. Prin ochii lui vedem o lume nu prea mult diferită de a noastră, de fapt, o lume care ne apare, uneori, asemeni unei reproduceri fidele a celei în care trăim, și ar putea fi chiar convingător realismul său, dacă nu ar fi deformat de acea vădită tendință de reliefare a aspectelor sale triviale. În acest sens, este reprezentativă succinta autodescriere prin care se deschide primul capitol, însă, pentru a pătrunde în psihologia personajului, trebuie să conștientizăm că aceasta este, în fapt, o privire retrospectivă. Conștiința sa aflată pe o treaptă mai înaltă a maturității își scrutează trecutul și iată ce vede: „Aveam 21 de ani și singura mea experiență sexuală era masturbarea”. Oare câți dintre cititori, ori, poate, critici sunt capabili de o asemenea sinceritate? – se poate întreba oricine, nu fără o oarecare doză de amuzament. O altă particularitate a personalității acestuia este o formă subtilă a duplicității, una care se manifestă constant pe tot parcursul romanului, trăsătură de care personajul, ce are pretenția unei dimensiuni spirituale, s-ar părea că nu este conștient. Însă, având în vedere că romanul de față este unul erotic, nu am fi putut spera ca protagonistul său să fie un Alexei Karamazov, totuși, nu ne putem sustrage datoriei de a semnala lacunele caracterului său, acolo unde le întâlnim. Se remarcă astfel că toate femeile care devin obiectul pasiunii sale – relațiile acestuia însă nu se transformă niciodată în ceea ce s-ar putea numi o idilă – sunt căsătorite, iar faptul în sine nu pare să îi tulbure nicidecum conștiința care, în alte circumstanțe, se dovedește a fi deosebit de zeloasă criticând greșelile altora. Þintă a persiflărilor sale ajunge chiar Preafericitul Patriarh Teoctist, într-un episod izolat, ca subiect al unui articol de-al lui Marius scris „cu gândul la cei care au murit la revoluție, când a căzut Ceaușescu” – s-ar putea găsi destule persoane care să îi împărtășească acest punct de vedere. Dar se pot identifica și câteva ipostaze unde îi recunoaștem anumite calități, bineînțeles, exprimate și ele în aceeași manieră dezinvoltă și indecentă: „Consideram că bărbații adevărați nu-și trâmbițează perforările. Era o treabă de adolescent bătutul tobei în târg.” Uneori, personajul chiar ne dezvăluie el însuși, destul de rar ce-i drept, crâmpeie ale spiritualității sale: „Cu Angela o dădeam pe literatură, cu Renata trăiam ceva mai profund decât literatura”, care par destul de convingătoare, având în vedere faptul că literatura era pentru el totuși o pasiune autentică, nu doar un simplu moft, iar a trăi ceva mai presus decât aceasta îi conferă o oarecare profunzime, care altminteri ar fi rămas întrucâtva ambiguă. Limbajul argotic care îmbracă toate aceste trăiri le estompează însă intesitatea, neîngăduindu-le niciodată să transgreseze limitele acestor forme de expresie. Renata este o femeie a contrastelor, după cum o descrie chiar Marius: „Nu era idealul de femeie al majorității bărbaților.” Autoritară: „Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi, de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!”, posesivă: „Nemernicule, ai fost cu alta, a țipat Renata. (...) Vezi că te las fără urmași de-o iei prin alte părți”, dar și tandră, în felul ei: „Renata era turbată de frenezie, bucuroasă că a bucurat dăruind”, „Îți voi da totul, mi-a promis”. Și, ca toate femeile, manifestă o doză de irațional: „Nu sunt curvă. Cât ești cu mine, nu-ți dau voie să vorbești așa.” Oare este posibil ca o femeie să își înșele soțul, pentru ca apoi să afirme o asemenea contradicție? Oare o fi gândit despre ea însăși că este o soție bună culcându-se cu un alt bărbat? Oricum, femeile sunt dificil de înțeles, astfel că este foarte probabil să nu existe și un răspuns pentru astfel de întrebări, dar remarcăm aici tocmai simțul analitic al domnului Petria care surprinde, într-un mod remarcabil, această realitate. Dacă Renata ar fi dat dovadă de logică în gândirea sa, personajul în sine pur și simplu nu ar fi fost credibil. Însă, pentru a o înzestra și pe ea totuși cu o gândire articulată, autorul ne oferă o astfel de mărturie a conștiinței acesteia: „Păcătuim, nu, Mariuse…? Cred…” Dar iraționalul, desigur, persistă: „Mi-a cerut să nu-mi schimb chiloții între întâlnirile noastre. Nici să nu-mi spăl pula, ca să rămân cu mirosul vaginului ei pe mine, ca și cu o a doua piele.” Continuarea lecturii ne va purta mai departe către un alt nivel al duplicității lui Marius, spre care nu ne-a propulsat vreun salt spasmodic – autorul a dorit să evite o astfel de tranziție bruscă, pentru a nu prejudicia atât realismul personajului, cât și coerența episoadelor –, ci spre acesta ne vor conduce, gradual, mai multe declarații, aparent insignifiante, ale acestuia: „Cu greu îți puteai da seama că era țigancă”, „O doream pe Renata. Și-mi era totodată și jenă cu ea, fiindcă era țigancă”, „Anton (unul dintre prietenii lui Marius) nu suporta țiganii. Nici eu nu mă dădeam în vânt după ei”, „Renata mă împovăra”. Toate acestea converg spre următorul dialog, unde Marius ne confirmă, fără niciun echivoc, mediocritatea sa: „– Mă, cunoști o tuciurie, Renata? – Nu, despre cine vorbești?” Încă o dată remarcăm realismul subtil al acestui roman: Marius are un caracter mult prea înșelător și lipsit de integritate pentru a fi vreodată subiectul unor trăiri înalt romantice, astfel că atașamentul său față de Renata se destramă în fața acestei banale încercări – el nu își afirmă iubirea, ci o dezminte. El este doar un individ neînsemnat, comun, iar atracția sa față de Renata nu depășește limitele unei pasiuni fizice, rămânând doar o expresie a instinctualității. Finalul romanului ne aduce un deznodământ întrucâtva neprevăzut: „lumea care mă interesa s-a redus la Renata, Minerva, Anton și Mioara”, „Minerva și Anton au zburat spre Grecia”, „am aflat de la televizor de ciocnirea a două avioane lângă Atena. M-a încercat o presimțire sumbră. Prietenii mei s-au reîntors în țară în sicrie de plumb”, „Plângeam ca și cum mi-ar fi murit părinții. Primul meu plâns de bărbat”. Episodul de față, evaluat dintr-o perspectivă diacronică, dobândește ulterior proporții de nebănuit în existența lui Marius, situându-se ca punct de referință în formarea sa, și, totodată, acesta va constitui pretextul desprinderii sale irevocabile de Renata. Însă o analiză mai atentă ne relevă un aspect surprinzător: nu Marius este acela care o va respinge pe Renata, ci ea însăși se va izola de el. Absența ei la înmormântarea lui Anton și a Minervei justifică deplin această concluzie. „Hai că mă enervezi, apoi, Dumnezeu să-i odihnească, au fost niște înfumurați. Ei, cei mai deștepți, ei pe dincolo… Hai că mă provoci să zic de rău de morți. Și nu se cade.” Următorul enunț surprinde, poate, în modul cel mai deslușit însemnătatea gestului Renatei: „Era a doua zi după înmormântarea lui Anton și-a Minervei și a unei părți din tinerețea mea.” „Renata Fese Crispate era un capitol încheiat.” Trecutul celor doi, oricât de intim și pasional va fi fost, devine el însuși o legătură insuportabilă care nu se mai poate acorda nicicum cu prezentul. Amintirile acestea devin atât de împovărătoare pentru Marius, încât el simte chiar dorința de a le rescrie. Astfel, în final, vedem că Renata nu a fost niciodată: „Peste 6 luni am reluat colaborarea cu «Observatorul ». Și-am scris: Zilele mele cu Minerva M-am gândit mult să scriu despre Minerva. Și-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani și singura mea experiență sexuală era masturbarea.” Romanul „Zilele mele cu Renata” va apărea în curând la editura Tritonic.