Ani de liceu

Un prim comentariu la această poezie vine tot din partea mea, ca o explicație pentru postare: M-am simțit (mai) bine împărtășind cuiva un sentiment ce m-a cotropit irefutabil (și) astăzi. Poate e un gest egoist, de a trezi nostalgiile unora. Mă gândesc însă că și confesarea ori plânsul pe umărul cuiva sunt gesturi la fel de egoiste (și admise totuși), prin care nu doar sfatul sau simpla compasiune a celorlalți sunt importante, cât mai ales mulțumirea că nu suntem singurii atinși de răul de a cunoaște cele petrecute. E, după opinia mea, o răutate constitutivă și specifică rasei omului. Adevărat e că, vărsând din ciubărul nostru de necaz în altele mai mici, cu cât mai multe, cu atât mai puțin va rămâne într-al nostru.
Îmi cer, totuși, scuze în fața eventualilor atinși de mesajul poeziei în momente nepotrivite :)