Dintre stele mii cu mii
Numai una imi zâmbeste...
Însă sufletu-mi posac ,
Plânge și mă vestejeste.
Cugetarea mea de-o viață
Se sfârșește-ntr-o secundă,
Când apare la fereastră
O imagine-n
Cu aripi frânte zboară-acum,
O zână prea curată
Cand a scapat de rău prin scrum,
Ea a creat o artă.
E de-nteles dorința ei
De a pluti pe vise...
Dar focul a răpus idei,
Scriind și legi
Lumina lunii arde-ncet,
Penumbra din padurea veche,
Și vuietul unui dezgheț
N-are nici când pereche.
Se face-o rază alb spre gri
Și prin copaci ea cade,
Lovindu-se in drumul ei
De-un
Mă uit pe geam și văd un fulg
Ce cade-ncet în ritm de vals,
Și nici nu știu, să fug să-l iau
Sau să privesc mirat un dans.
Frumos adie-ncet in zare
Dar curios că nu e vânt...
Și cand mă uit
E fum , e praf , și nu văd bine
Să merg pe stradă prin oraș;
Și blocuri stau să cadă-n vine
Eu nu mai pot privi,sunt laș...
Și mă gândesc la ea tot timpul,
Și vise peste vise pun;
Și vreau
Din praful amar s-a ridicat o frunză
Și-adie frumos printre copaci,
Și eu te privesc la fel ca pe-o muză
Aflandu-mă singur pe-un lan plin cu maci.
Și roșul e totul, iar verdele-i tare
Iar
Imaginea ei clară din apa de lac ,
Privește-n ochi luna , de lângă-un copac.
Și salcia verde de lungă ce e ,
Se-apleacă spre apa să vadă de ce...
Și-o frunză de nufăr ce curge incet
Se
DB