Daniel Aurelian Rădulescu

Merg pe șoseaua unui neuron -așa-i zic eu, la prelungirea de axon- să mă explic cu mult mai multă ușurință; mă simt ieșit din minți... viteza... nu e cu putință... Înseamnă că-s un geniu, n-am

Ies toți în hoarde din spelunci Cu gând în zimți de stalagmite, Imitatori de nibelungi... Neisprăviți, neisprăvite! Au minți dospite în lugubru Ce explodează în dejecții. Răspânditori de ură,

Dacă-o ai, Coborârea, în pantă, nu are niciun fel de oprire; e-o destinație... predestinată, printr-un fel de crăpătură sau o fantă pornită tot din greșeli, sau cu siguranță din menire... Se

Zeroul, unu, zero, zero,... unul se repetă nerepetitiv, în aparență, absolut fără motiv; E cod al Cyborgului, doar ajunul. Presimt -ce n-aveți timp să știți, pierduți pentr-un cotidian de-o

Tot mă-ndoiesc din ce mă trag Că n-am știut că-s imbecil De neam; mai rău de-un infantil!... Condus, de idioți, mi-e drag!? Înjur pe toți, în jur ce-i am, Cu gura spartă scuipând creier; Mă

Mă uneltește subconștiința Ce-o am mereu alternativă În timp real; îmi ia putința... Nu pot fi doi deopotrivă! Sunt veșnic chinuit de dublu -Nu alter ego de nebun Rătăcitor, mereu în

Era, până ieri, traseul la muncă, Ieșirea de mână în decor, libertate, Dar și furnizorul de comă adâncă Sub scrâșnet de frâne… O moarte, pe roate! A fost siluire cu steag, defilare, Ocheadă în

Stând citind mai deunăzi ce-i numita creare De la greci o ”poesis” spre cunoașterea lumii, Nu discern relevantul; antic e, clasic oare, Romantismu-i plecat iamb la cot cu bătrânii ? Frenezii

E luna focului, lângă cămin când stai, cu inima o floare de gheață, cu obraz lipit pe geamul aburit de buze visând cu suflet plin de muze ce-aștern pe foaia de pe scrin cuvinte dulci, voalate-n

E meciul destinului Dintre echipa sărăciei Împotriva a chinului; Ambele ale zădărniciei. Grupa însă mai conține ”Team”-ul fortunaților Care sunt alte destine... Cele ale

Lași simț să înfioreze piele, Toată în tuleie, covor, tu Plutind cu alai de caste iele La pieptu-mi, te-așteptând, I love you! Pe mâna întinsă să cuprindă Din mijlocul de-un da, din nu, Cu

Îmi flutură petalele, ce-am rupt să fac parfumuri, Pe lângă simț, tuleie, ce-mi freamătă emoții Când pașii nu-i aud, pășind uitate drumuri Ce tot parcurg, copil, să duc sfârșitu-mi sorții. Îmi

Minunile nu sunt decât necunoaștere. Deci a spune minunat, nu înseamnă decât a-ți recunoaște prostia.

Moartea, are întotdeauna un motiv... Nașterea! Nașterea, ne trădează din prima clipă... morții! 10.11.2013

Contrazicerea ar trebui, cel puțin, să-și recunoască originile. Răbdarea nu-i o virtute, e greșeala ineficienței. Faptul că nu moștenim și spiritul și inteligența părinților, e-o binefacere...

Am trecut pe la casa de marcat și m-a lăsat... rece! Fiind săraci rău, ne-am pus al naibii pe ură... ca să avem noroc de bani?! Sinucigașul crede că dacă își ia viața, e ca și cum și-a cumpărat una

Părintele ce vrea copilul să-i semene, să nu-l judece apoi de retardat. Studiul nu asigură neapărat evoluția, dacă nu e urmat de creație. Studiu poate exista fără creație, dar niciodată

Drumul adevărului e că unicul sens al străzii... e cel în care se toarnă. Niciun răsărit nu e din același loc... căci provine din alt întuneric. Toți copiii sunt maturi; se nasc părinți... dar nu

A bătut toaca, după clopot, ca vorbele de lemn pe lemn și pe șina de fier, s-aducă la lumină-n cald de pumn de lumânări uitarea unei vieți neînsemnate într-o nemaisperată ocazie de reci-aprinse

De n-am avea cuvântul, N-ar mai fi scris, doar semne De părți de trup sau sunet Imperceptibil, tunet; Limbaju-ar fi de lemne... N-ar mai fi jurământul! Cuvântul de n-ar fi, N-ar fi nici

E-o boare caldă diafană De aer, în Zefir curgând. E-o lene de plăceri și gând... Îmi vindec, de-o idilă, rană. Sunt pe nisipul răcorit, Nu te aud, e doar talaz. Am inima într-un

Lipsit total de orice plus Și-n loc de nulul ispășit, Se dă... curent, narcisul dus, Prizându-și fanii... chinuit?!? Îi dau și eu din comentarii, Să și le pună-n cap... de titluri, În loc...

Mi-e frică să mai nasc, că și condamn la moarte și să aud, am teamă, că sunt multele... cerințe, iar mână țin la ochi, urât să nu deșarte și-mi pun mănuși s-am simț, atrofiind silințe de