Daniel

Aveam de gand sa postez comentariul la vecernie mov, dar deocamdata nu pot posta acolo, asa incat postez comentariul meu aici. (Ma voi referi oricum la poezia ta in general, si la acest poemul amintit in particular.)

O prima observatie critica la nivel de prozodie: poate ca n-ar fi rau daca ai incerca sa eviti atat rimele facile (clocot/clopot, rãsfirate/zvântate), cat si pe cele fortate (chel/arhanghel), in care accentul care in mod normal cade pe o anumita silaba, trece in mod nefericit pe cealalta.

In ciuda imperfectiunilor la nivel de forma, mi-a placut ca idee vecernie mov. Sunt imagini puternice si textul are forta. Concluzia nu e foarte clara, te duce cu gandul la o posibila viziune/vedenie a protagonistului in pronaosul bisericii, prin intermediul careia, cine stie - autorul nu ne spune, lasa textul, asa cum se cuvine, in coada de peste - poate chiar Sfantul Pahomie. La ceasul vecerniei, dangatul de clopot ne readuce la realitate, nu mai stim insa prea bine acum daca lumea aceasta e cea cu adevarat reala, sau cealalta, a viziunii poetico-mistice (vezi parabola lui Zhuang Zi despre omul care viseaza ca e un fluture). Deschiderea care se creeaza e deci excelenta.

Cred ca la partea de forma ai avea de lucrat mai mult. Nu vreau sa dau exemple negative, dar senzatia e ca te afli inca la o faza de experiment, in care iti place sa te joci cu cuvintele la un mod mai degraba neangajat. Evident, decizia iti apartine, dar daca ti-ai lua ceva mai in serios scrisul, cred ca lucrul asta s-ar vedea/simti si din \"afara\". Si apropos, incearca sa scapi de Bacovia. Nu stiu cum vei ajunge pana la urma la tine insuti, dar sintagme consacrate de lirica bacoviana (barbar, vernil, mov, violet, amurg vanat, amurgul cade-ncet, monocolor etc.) se gasesc aproape in fiecare poem de-al tau.

Amical,

De data asta am sa incerc sa ma refer la fond, la nivel de forma te-am amendat deja. :)

Ti-am citit mai toate poemele postate pe agonia. Fara sa exagerez, cred ca vei avea ceva de zis in lirica romaneasca a inceputului de mileniu. Intrebarea insa este cum vei evolua de aici inainte.

Pe partea pozitiva, as observa faptul ca esti un versificator foarte inzestrat, motiv pentru care poti dezvolta cu usurinta o tema data in poeme ce trimit la genul epic, in sensul bun al cuvantului.

Poate tot de aici, o mare coerenta interna a textelor, ale caror idei directoare le duci la capat fara a face compromisuri de dragul formei. (De regula, textele debutantilor in ale scrisului nu prea au nici cap nici coada, ceea ce e evident nu e cazul tau.)

Pe latura negativa, dincolo de un incontestabil talent poetic, mi-ar fi placut sa vad la tine exploatate si niste idei mai profunde.

De exemplu, ca sa vorbim pe text, dincolo de faptul ca e bine strunit la nivel prozodic si exista aceasta consistenta interna a textului de la un capat la altul, textul se rezuma la a versifica o experienta cotidiana pe care nu o valorifica in sens metafizic.

Evident ca nu fac decat sa exprim un punct de vedere personal, dar mie unuia mi-ar fi placut daca in textul de mai sus te-ai fi raportat mai aplicat la acel interval peste care treci cam expeditiv, cel din clipa in care personajul tau adoarme pana cand revine la rutina bat-o vina de zi de zi.

Intregul poem, prin discurs si simbolurile puse in scena, creeaza premizele unei transgresiuni catre un \"dincolo\", care nu e insa suficient de bine cartografiat.

Nu stiu daca am fost suficient de clar, dar, vorba lui Keats, n-as vrea sa distrug curcubeul versurilor tale cu o sarja de observatii critice poate subiective.

Ma opresc aici.

Imi permit sa-ti atrag atentia la cateva greseli de ortografie, in strofa:

Va-ți dat cu trădătorii, cu toții-acum pesemne,
Căci doar de lașitate aud de la o vreme
În jurul meu?!” rostește și –apoi către armată,
Cu glasul lui de cremeni, se-ntoarce să intrebe:
“Mă ve-ți urma?”. În urlet răspunsul vine-ndată.

Nu ca eu n-as face, dar astea mi se par chiar flagrante.