Mediu
Când seara rece de-nceput de vară
Se-adună scobită în mine,
Îngerii cad din ceruri năvale…
Și-ncep să țipe pentru întaia oară.
Mă doare și plâng, mi-e rău și urlu.
Norii se crapă, se crapă obscur…
Doamne ce reale!
Îmi par durerea, chinul ce curg,
se dilată,
ma îmbată
cu toți porii lor albaștri-verzui.
Am irișii mascați în mov-căprui
De la atâta plâns.
Și sângele mi-a ieșit din matcă,
Iar venele-mi se zgâlțâie într-un continuu râs
demonic, amar. Mă gâdilă veninul
lăptos, nostalgic, mortuar
cu gheare de-aluminiu.
Mă simt, mă văd tremurând.
Aud cum sângele zbiară
și nu pot să potolesc răul!
Mă-ncearcă un gând:
să-mi las mâinile, corpul
cu unghiile, cu mațele lui în afară…
001774
0