Ia mana de-aici!

La prima mână, am suferit îngrozitor. Mi-au retezat-o, dreapta, cu o ghilotină pentru hârtie. Pentru ca mințisem fără să-mi dau seama și așa se pedepseau mincinoșii în Roniria. A fost o durere, atât cât am supraviețuit-o, greu de descris. Lama căzu cu un șuierat, pielea plesni, sângele explodă, oasele scrâșniră, m-am sufocat, s-a lăsat beznă. Totul într-o microsecundă. Mi-am pierdut cunoștința în vomă. M-am trezit într-o băltoacă de sânge. Din ciotul rămas îmi atârna o bucată de piele învinețită care îmi acoperise cândva osul trapezoid. Apoi sângerarea s-a oprit de la sine. După o lună, mâna începea să îmi crească la loc, nerv cu nerv, vas cu vas, sângele îmi pulsa acolo unde nu mai ajunsese de câtva timp, oasele se recompuneau în viteză, dar temeinic, ca niște dinți grăbiți să crească, mușchii le îmbrăcau cu grijă, apoi pielea... și iată-mi mâna, noua mână, mai proaspătă și mai viguroasă decât cea tăiată. Am început să mint la început de probă, apoi cu nonșalanță, ca și cum aș fi spus niște adevăruri fundamentale. Îmi făceam încălziri nocturne în fața oglinzii. Apoi în fața apropiaților. Din ce în ce mai detașat, mai lipsit de acidități gastrice. Invenție pură de tipul “ați auzit că radicalul lui 199 este cifra magică tzi pe care o regăsim în înjurătura fi-tzi-ar capu’ să-ți fie?”. Stand-up bap-bap-du-uap pe marginea subiectului. Profesionist. De fiecare dată, mâna îmi era retezată, dar îmi creștea la loc. Tot mai vie, mai sigură pe ea, mai tânără. Parcă nici nu mai era a mea. Iar în schimbul poveștilor pe care le debitam, primeam bani frumoși. Mi-am deschis un cont. Îmi era alimentat abundent, devenea supraponderal. La fiecare mână pierdută. În Roniria minciuna era eradicată de mult. La început, se promulgaseră legi care prescriau tortura și execuția infractorului, sau execuția precedată de tortură, sau tortura metodică psiho-transcendentă care se sfarșea cu moartea, deci tot un soi de execuție. Apoi, nou-născuții fuseseră tratați genetic, cu hBSi-026, un hormon artificial care îmbunătățea funcțiile cerebrale... Apăreau noi progenituri care nu știau să spună decât adevărul plat, monoton, care comunicau informații, evitau să facă speculații și nu puteau să-și împărtășească sentimentele. Un bec fluorescent durează de 13 ori mai mult decât unul obișnuit și folosește 75% energie. Se recomandă serviciul helicatering La Chef. Hitthespot.org.ro recomandă să vorbești cu angajatorul despre capriciile vremii. Donați pentru sinistrații furtunilor din est. Se anunță ploi toxice. Să amenajăm împreună adăpostul Ecover. Noul ambalaj pentru produse din soia a lua cu asalt megamarketurile. În Roniria nimeni nu se mai pricepea să mintă. Minciuna aceea năstrușnică, fumegând de idei și inspirație. Sinapsele recreative. Poveștile vânătorești de pe vremuri. De cabană, cu miros de ciorapi uzi. Bancurile pontoase cu bulă. Porcoasele rânjitoare cu iepurașu’. Sadicele cu alinutza. Sau alea seci și tari: BIIING-BAAANG!!! Toată lumea vorbea în adevăruri și realități înconjurătoare. Care adevăruri ? Care realități ? Ceva al naibii de plicticos pentru cei ca mine pe cale de dispariție. Așa că mi-am pus mâna – mâinile la lucru. Ies la vânătoare pe străzi, intru cu carduri magnetice false prin instituții, școli, trec de paza mall-urilor și a sălilor cu proiecții de holograme educative și demonstrații pe viu cu roboți polifuncționali, generatoare hidromagnetico-dinamice sau ADN-uri cu conservanți. Susur discret în urechile oamenilor: Au băgat și țelină în hormoni? Robotul ăsta n-a jucat într-un porno? Avea o parâmă, ceva de speriat...! Alteori fac farse care presupun o deghizare prealabilă. Vânător intraspațial cu echipament de terminator și bandană Rambo-Robin. Vânzător ilegal de junkfood cărând serviete cu multe funduri duble. Savant căzut în mizerie cu redingotă prăfuită, perucă einsteiniană și pilule pentru întinerire ce produc urticarie genitală. Criminal în serie proaspăt evadat cu lentile de contact albe și fixiste, tatuaje 7even, cicatrice însângerate, grenade cu potasiu și telecomenzi de explozii la purtător. M-am perfectionat în amenințările cu bombă spider, pe care obișnuiesc să le fac de pe diverse stații de emisie-recepție, păcălind echipele de ordine. Sunt chemat de mahări la sindrofii, unde mâncăm legume în suc propriu, ascultăm zen-out music, înghițim php (pilule homeopatice de prevenire) schimbăm informații de pe web, jucăm minigolf electronic sau propunem noi nuanțe bagua pentru locuințe. Doamnele nu mai bârfesc. Nu mai cochetează. Nu și-o mai trag cu domnii, grădinarii și menajerele prin diverse colțuri ale casei. Nu mai fac schimb de rețete și telefoane de esteticieni, stiliști și creatori de modă. Poate doar de playboy ilegaliști. Domnii nu mai cloncănesc despre investiții bursiere. Nu-și mai etalează trabucurile sud-americane. Nu mai ciupesc picolii de fund. Cu alte cuvinte, e groasă plictiseala! Apoi eu mă produc cu o farsă penibilă, ce umilește și îngrozește asistența. Un băiat soios, cu ochi urduroși, jeanși rupți la genunchi și șapcă cheguevarra din recuzita mea proprie, sparge un geam securizat și se repede la o femeie de lângă mine. - Parașuta driacu, ai uitat să-mi lași banii de trujillo! Să nu mai vii pe la mine, ni-ni-ni cocoșelul meu ni-ni-ni dă-mi să sug, că nu mai mi-o pupi, hoașcă împuțită! Apoi ridică privirea spre audiența oripilată și adaugă: - Ce, așa se poartă o curvă cu plodul ei? O apucă pe cucoană de chica tăiată în colțuri (singura la modă) și o târăște prin curte în brânciuri și înghionteli. Uneori îi face vânt în bolboroseala jacuzzi-ului din curte. În alte dăți, o echipă de mascați echipament hitech, Uzi, infraroșii dă buzna în casă, imobilizează musafirii care pe unde sunt, apoi zdrahonii scot din ranițe pulpe de miel aburinde, fileuri de mistreț în suc propriu, grătare de somon cu sosuri picante și se pun pe clefăit sub privirile albite ale tuturor. Râgâie, se șterg de unsoare pe canapele și draperii, apoi dispar uitând să ne elibereze. Alteori, fără nici o mizanscenă, încep să povestesc despre cele două boabe de fasole zburătoare care se aciuează prin casele oamenilor. Extrem de periculoase. Boabele ți se strecoară în organism prin diverse orificii și se pun pe zbânțuială până dai ortul. Sau: - Întrebare de o mie de puncte: Cine și când a fost inventat Lychee? Panică. Lumea nu știe despre ce vorbesc. Domnii se scarpină în cap mimând gândirea, doamnele zâmbesc încurcate, cu buzele întredeschise ca și cum sunt pe cale să spuna un nume. Ha. HA! De fiecare dată, la spartul târgului, cineva cheamă autoritățile. Pentru a-mi aplica pedeapsa cuvenită. Sau asta se executa pe loc, de către chiar cei ce m-au angajat. Cu orice fel de unealtă aflată la îndemână. Cunosc pe dinafară fiecare senzație: cuțitul – ineficient, o tortură primitivă, satârul – scurt și rapid dacă e manevrat cu forță, briciul – ascuțit și pervers , lama – chinezărie sadică, ghilotina – inchizitorială. Dar sunt plătit gras. În foarte scurt timp, am devenit atât de bogat, încât m-am retras la periferia orașului, pe un mic domeniu al meu. Minciunile nu-mi dau însă pace. Așa că încep să-mi postez pe www.danuda.zvoonchat.yo zburdălniciile minții și să dau reprezentații publice în grădina mea acoperită, pentru cei ce-și spun minciuni-aficionados. Periodic, autoritățile trimit pe cineva să execute pedeapsa obligatorie, pentru a se ști cu toții împăcați. O dată, minciuna a fost atât de grosolană, o răpire ET prin teleportare în care erau implicate din umbră niște capete pătrate ale zilei, apoi ceva despre iminenta coliziune cu un asteroid gigantic, încât totul era cât pe ce să se termine foarte prost. Am fost urmărit, sechestrat, torturat psihic, electro-șocat. S-a pus problema execuției capitale. În ultima clipă, am fost grațiat cu condiția să nu mai exagerez. Hm! Hm! Roniria are nevoie de mine. Primesc comenzile prin sms-uri sau mailuri anonime. Contul îmi este alimentat în secret, chiar de către guvernanți. Sunt scutit de taxe și impozite. Iar mâna mea dreaptă și puternică, înnoită cu o imprevizibilă structură osoasă, degete lungi/scurte/robuste/păroase/spâne, cu piele arămie/albă/brună, are o viață proprie, independentă de trupul meu, de mine, cel dăruit de natură cu harul minciunii. * De cum am început să îngăimăm câteva vorbe și să de ce-uim pe toată lumea, bunica ne-a spus povestea mâinii aducătoare de noroc. O legendă veche de dinaintea MDM (marii depresii/decăderi mondiale) a AG (anarhiei globale) și a FI (fireștilor începuturi). O păstra cu sfințenie într-un bol paralelipipedic transparent, pe un pat plușat, deasupra șemineului artizanal din camera de zi. Toți ai casei știau de rostul ei. Fusese a străbunicului bunicii noastre, transmisă totemic din generație în generație. Una dintre mâinile lui regenerative. Ultima înaintea accidentului. Cât eram mici și nu ajungeam la șemineu, ne mulțumeam să știm că ea există. Acolo sus. Și veghează bunul mers al lucrurilor, după cum spunea bunica. Ne-o arătase o singură dată, mângâind cu sfințenie și delicatețe oasele subțiri, fragile, gălbui-cenușii. Orlis, fratele meu mai mic, a întins degetele spre moaștele strămoșești, dar bunica l-a plesnit indignată. Nu avea voie să facă așa ceva. Oasele se puteau fărâmița, se putea dezmembra oricând, în special policarul și falangetele. Nu știam prea bine ce sunt astea. Dar prinsesem mesajul. În fiecare dimineață, bunica, împreună cu suita de mătuși și unchi, se adunau într-o scurtă comemorare în fața șemineului. Bunica lua bolul în mâini, închidea ochii și mormăia o scurtă rugăciune - cică de noroc pe toată ziua. Unchii și mătușile aveau voie să privească scheletul cenușiu, dar nu să-l atingă. Mama se complăcea în acest ritual zilnic, cu o apatie melancolică. Tata stătea retras, undeva spre ușa sufrageriei, asteptând ca mormăiturile bunicii să se termine. Eu, Orlis, și cei trei veri ai mei, abia treziți și pregătindu-ne să plecăm spre școală, ne doream, fiecare în secret, ca măcar o dată să se întâmple dracului ceva care să spargă monotonia: Să zdupăie în două labe motanul Kestie, să strănute cu stropi careva, să sune un telefon, să se audă o sirenă de poliție, o ambulanță, un pre-infarct... un taifun, o explozie solară, CEVA ! De fiecare dată, nu se întâmpla nimic care să tulbure liniștea în urieșenia casei noastre. Iar ziua, zilele ... căscau trosnindu-și fălcile. Până în după-amiaza când bunica își invită în vizită câteva prietene zaharisite. Se așezară în fața șemineului, în miros de conservant și fursecuri cremoase. - Fetelor, rulourile de lăptucă cu sos de porumb sunt cele mai bune! - Baa, iau zic că siroopul de arțar în clătite... daa nu se mai faace siroop... - Taci, Latania, că vorbeam de lăptuci! - Oricum, eu sunt la regim. Nu mănânc decât crutoane de soia cu ceai de ienupăr. - Ha, și diareea? - A-ha, Deia. Ce-i mai fac aia mici? - Păi, la școală, deși... - Ecologi... știi ăștia... - Ce profesori, dragă? Că Mina, menajera mea, umbla cu pungi cu oxigen prin casă... Chiar în clipa asta bașoldia care vorbea se înecă. Smochinita Latania o bătu cu pumnii tremurători pe spate, o proteză plină de resturi de prăjitură țâșni întinzând saliva pe parchet, Kestie, aflat în preajmă, înhăță placa și plonjă cu ea în colți, de pe marginea canapelei direct pe șemineu, baba încercă să-și recupereze proteza, trase motanul de coadă, îl scăpă, iar îl trase, iar îl scăpă, mârâituri fioroase, zburleli și nervi, apoi deodată bolul prețios își luă zborul. În clipa următoare, bunica întinse mâinile să prindă racla sfântă, dar se împiedică și se izbi cu capul de șemineu. Bolul se sparse, amuleta se sfărâmă de parchet, bunica dădu ochii peste cap, motanul o zbughi pe draperie. Orlis era deja lângă moaște și ridica o bucată din degetul arătător. O duse la ochi, la nas, apoi, cu un rânjet tâmp, începu să se scobească cu falanga în ureche. I-am tras o scatoalcă zdravană și am pus degetul la loc, pe podea, refăcând configurația. Bunica a murit la câteva ore de hemoragie cerebrală. Mătușile ziceau că de inimă rea. Babele au bocit-o o oră (pe ceas), apoi s-au împrăștiat. Mama și cei câțiva frați și surori ale ei, au plâns o vreme potolit. Tata a respirat din rărunchi și a tras o flegmă scurtă pe podea. Și cam atât. După înmormântare, s-a întâmplat. Minunea. Pe scheletul de care nimeni nu se mai preocupase între timp, începu să crească un mușchi roșcat, vene, în cele din urmă o piele ușor rozalie, ce se rumenea sănătos cu fiecare clipă. La câteva ore după incinerarea bunicăi, mâna a prins viață. Și-a troznit toate degetele de marginea șemineului, apoi încă o dată pe fiecare, cu ajutorul degetului mare. Și le-a încălzit, cu gesturi de pianist simandicos. - Dă din degeteeeee! A înviat mânaaaaaaaaaaa!!! Þipăm toți călcându-ne în picioare prin casă, parcă eram atacați de zombi. Dar lui Orlis îi jucau scântei în ochi. - S-a încarnat mama! Săraca mama..., se pițigăie mătușa Roraima cu năduf, o să-i facă de petrecanie nenorocitului ăluia de Kestie! Kestie se bălăngănea pe candelabru cu coada pămătuf. - Potoliți-vă, demenților! țipară tata și unchiul Maleshi într-un glas, încercând să acopere zbieretele ce spintecau casa. Trebuie să existe o explicație simplă pentru asta ! - Da, trei plus radical din 15 egal aproape unu virgulă cinci la cub, insinuă zeflemitor Kucho, vărul meu. Deodată, sora mai mare și mai senilă a bunicăi, ruptă de întreaga poveste , se ivi pentru o clipă în ușă și comandă un ceai de mentă cu scorțișoară. Mâna apăru de nicăieri, aducând prin aer o ceașcă de apă clocotită cu miros de vișine, pe care o întinse grațios mătușii Lisanette. Toată lumea încremeni, cu un nod în gât. Bătrâna zâmbi înseninată și se întoarse în camera ei. Din clipa aceea, mâna a intrat în viața noastră. Fără fițe și timidități. Prepara arabescuri de crudități și salate cu ornamente florale sofisticate ne punea în farfurie spăla vasele evacua gunoiul dădea cu aspiratorul ștergea praful se agita ca un gardengeek în grădină ne scutura de scame ne curăța de urdori ne aranja firele rebele de păr ne aerisea hainele. Nu se ducea la cumpăraturi, din motive lesne de înțeles. Dar în schimb făcea masaje de relaxare dezmorțire încălzire ne dădea pilule când eram bolnavi ne făcea ceaiuri siropuri ne învelea ne stingea sau ne aprindea lumina ne închidea sau deschidea ușile geamurile re-aranja mobilele în poziții mai feng-shui repara întrerupătoare balamale dulăpioare. Fără greșeală, fără ezitare, fără să se plângă. Neobosită, veșnic la datorie. Până și Kestie nu mai putea toarce fără ca mâna să-l scarpine între urechi și sub bărbie. Mana era mâna noastră dreaptă. Devenise de neînlocuit. Și cu toții ne cam leneviserăm. Într-o sâmbătă, verișoara mea mai mare, Linsha, se pregătea pentru o seară tematică între colegi. Se îmbrăcase cu o bluză decupată asimetric, fustă în colțuri si își improvizase o pieptănătură în formă de ciorchine. Acum defila ostentativ prin sufragerie, pentru a smulge admirația familionului. Atunci se întâmplă: Mâna apăru, ca de obicei, de niciunde, se strecură rapid sub fusta domnișoarei și o ciupi de fund. Linsha scoase un țipăt de surpriză. Orlis chicoti ca de obicei, dar fu adus la tăcere cu un pumn între omoplați. Mâna își vârî degetul mijlociu în decolteul fetei și o pipăi senzual. Vară-mea țipă, smulse mâna, vru s-o pălmuiască, dar asta se făcu nevăzută. - Știam eu că nu-i a bună..., comentă mătușa Roraima. - Ce-i în mână nu-i minciună! ciripi veselă Lisanette. Roraima, iritată, dispăru să dea în bețișoare Yi-Jing. Într-o altă zi, văru-meu mă trase în camera lui și-mi arătă un teanc de reviste LAM(E)Boy. - Ia-le tu. Nu mai am nevoie de ele. Mâna-și face treaba ca lumea. Numai s-o fluieri. Își țuguie buzele și scoase două chiuituri scurte și năstrușnice. Mâna își făcu apariția și începu să-l descheie la pantaloni. Rămăsei o vreme cu gura căscată. Apoi când treaba începu s-o ia razna, mă strecurai afară din camera lui, cam amețit. Prea multă lume nu ne mai intra în casă de când cu noul locatar. Și totuși, după o vreme, ai mei reveniră la obiceiuri vechi, de sfârșit de săptămână, împreună cu o familie vecină cu doi copii, Arita și Manis: un joc numit Profesía – un șir de probe pe care două echipe trebuiau să le treacă pentru ca “profeția” săptămânii să se împlinească. Prima ghicitoare era înmânată pe bilețele, chiar de gazde. Și căutarea începea. Următoarele “coduri” erau descoperite în diverse locuri din casă sau împrejurimi, dacă prima probă fusese trecută cu bine. Indiciile erau haioase, vag codificate. La sfârșit, echipa invingatoare descoperea ceva, un fel de trofeu. Săptămâna asta vecinii trebuiau să împlinească Profesía. Bilețelul alor mei: Cine-o zguduie temeinic? Răspunsul este cutremur. Iluminată, echipa căutătoare iese în fața casei, căutând următorul indiciu. Dar mâna aruncă un pietroi pe fereastră, pietroiul nimerește - din greșeala? - în spinarea lui Manis, care se prăbușește în urlete la pământ. Ai mei se năpustesc afară, speriați. Capul familiei ia lovitura drept indiciu și înhață pietroiul pe care e scris un mesaj cu carioca roșie: foc, foc și iar foc Evident, nu e mesajul nostru. Până să-l atenționăm, bărbatul se repede glonț spre bucătărie. Noi îl aducem înăuntru pe Manis și îl așezăm pe canapea. În bucătărie. Bărbatul intră și mâna îi face semn să se oprească chiar în pragul ușii și să închidă ușa. Bărbatul se execută mecanic. Mâna își aprinde cu o zvâcnire toate degetele preschimbându-le în lumânări. Se apropie amenințătoare de intrus. Bărbatul se face una cu ușa. Mâna își stinge degetele cu o mișcare rapidă, apoi ia o rolă de bandă adezivă și își leagî fedeleș prizonierul. În living. Vrem să oprim jocul. Spunem că e o farsă paralelă, dar musafirii nu se dau bătuți. Nu ne cred. Suntem bănuiți de trișare. Iar asta îi întărâtă pe vecinii nostri. Jocul a devenit mai periculos, deci mai captivant. Vecina noastră pleacă să-și caute soțul. În camera Lisanettei. Femeia nimerește în camera Lisanettei, care joacă marotte cu trei mâini. Vecina privește stupefiată până când bătrâna se întoarce spre ea: - Mi-ai adus și fursecuri la ceai? Mâna (a treia mână a bătrânei) face semne intrusei să-și vadă de drum, apoi pocnește din degete. Bătrâna revine la joc, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Prin casă. Arita e înverșunată. Hotărâtă să câștige potul cel mare. Bântuie val-vârtej prin toată casa. Intră prin cotloane, prin camere, trântește uși, ridică pleduri, capace, mută mobila. Nimerește în debaraua de la etaj. Dintr-o cutie cu vechituri, se ridicăa o minge de cauciuc dezumflată și tăiată, cu două găuri prin care mâna și-a vârât două degete. Arita urlă, dar mâna/mingea se zbenguie pe lângă ea, împiedicând-o să iasă de acolo. Când o găsim, fetița e palidă, dă din buze fără un sunet și prinde fluturi cu brațele. Potul cel mare. După ce-l recuperăm din bucătărie, vecinul se recunoaște învins pentru prima oară. Unde era comoara? Aici, pe șemineu. Mama le dă totuși potul cel mare drept consolare: un pachet de smochine cu glazură îndulcită de oshu. Marfă pregătită în casă, pe ascuns. Copiii abia vor să desfacă pachetul. Părinții lor se gândesc la scenarii macabre pentru următoarea tură de Profesía. Într-o altă zi, izbucni din senin o bătaie între mână și Orlis. Eu știam că Orlis o prinsese într-o plasă de sârmă și o împunsese cu un creion ascuțit până o învinețise, dar toată lumea îi ținea partea frățiorului meu mai mic. Mâna era mai rapidă, se ferea mai ușor, și avea palma mai grea. - Luați mâna asta nenorocită de pe mine! Orlis era plin de zgârieturi și clocotea de ciudă. După aceea, mâna păru că se lasă pe tânjală. Începu să facă fițe, să se ascundă prin cotloanele casei. - Ajutor! A înnebunit mâna! țipă mătușa Roraima. Mâna juca darts cu cărțile de tarot. - Opriți-o! Vrea să mă omoare! Mâna o urmărea pe mătușa Roraima cu un tirbușon ruginit. - Aaa, nuuu! Ce faaaci? Ești nebună, nu vezi că ne uitam? Mâna închidea televizorul când ne uitam la concursurile cu premii și se pitea pe undeva cu telecomanda. Sau umbla soioasă prin casă și se ștergea de draperii și lenjerie. Își lăsa unghiile să crească murdare și lungi. Într-o seară ne-am adunat toți copiii în camera lui Kucho ca să ne arătăm unii altora zgârieturile și vânătăile. - Eu le-am spus alor mei că l-am tras de coadă pe Kestie. - Eu că m-am lovit alergând prin curte. - Eu... cred că am alunecat în baie. Era mâna. Scotea din priză frigiderul. Noaptea ne trezeam în urlete. Unul sau altul eram bărbieriți sau tunși în somn. Forma numere de telefon la întâmplare și închidea. Trăgea palme peste fund sau după ceafă. Dădea bobârnace în nas. Scrijelea în tencuială tuf ăm, epur es im, ruc ni ițapup ăm. - De ce te porți așa... ciudat? o întrebă într-o zi mama exasperată. Ca răspuns, mâna își băgă degetul mare între arătător și mijlociu. Tata propuse s-o legăm până se mai cumințește. Roraima îl aprobă plină de recunoștință, mai ales că de frică dormea în cameră cu Lisanette. Dar nimeni nu se încumetă. Apoi mâna fu de negăsit câteva zile la rând. Kestie îi ducea dorul și se învârtea prin casă, bătând nervos din coadă. Într-o seară, mâna își făcu apariția, prăfuită, zgâriată și ușor învinețită. Căzu lată pe brațul unui fotoliu. A doua zi, tata se întoarse de la serviciu clocotind de furie. - Știți cu ce se ocupă mai nou jigodia asta mică ? Cu toții am înteles la cine (ce) se referea. - S-a apucat de sport, zdrobi-aș degetele cu ceva! Așteptam continuarea. Tata se apucă să ne povestească de un coleg de-al lui care nu mai venise de câteva zile la serviciu: era internat în stare de șoc, plin de contuzii și cu un picior in ghips. Fapte probabile. La clubul BrandulKFe, mâna intervine în momentul unui deep hook, înlăturând priza mâinilor încleștate. Musculosul pe cale de a face înșurubarea victorioasă nu înțelege ce se întâmplă și cere arbitrului straps, după ce își acuză adversarul de mișcare neregulamentară. În scurt timp un kibiț încasează un tir de pumni de la arbitrul care se apără disperat de loviturile feroce ale celor doi combatanți. Realități posibile. Mâna se tupilează discret pe lângă ziduri și tonete ambulante, pentru a nu atrage atenția. O bătrână împinge cu greu un căruț plin ochi cu pachete și pungi alandala. Mâna îi stivuiește geometric pachetele, apoi preia vitejește munca de împingere a căruciorului. Un trecător intervine, crezând că femeia e jefuită. Mâna îl altoiește cu simț de răspundere. Depășită de situație, bătrâna face infarct. Puțin probabil. Revenim la fapte. Fapte probabile. La clubul BoPlanet mâna intervine în forță schimbând traiectoria bilei pe pista glow. Aruncătorul nu înțelege nimic. Mâna prinde un alt concurent de gambă exact în momentul unei fandări, participantul se dezechilibrează și este depunctat. Mâna blochează popicele apoi schimbă aleatoriu scorul pe tabela de marcaj electronică. Stupoare, înjurături, pumni, descalificări, excluderi și echipe de intervenție. Realități posibile. Mâna se strecoară într-un azil pentru bolnavi psihici și, în curtea în care internii își fac plimbarea de prânz, execută un număr de pantomimă din perioada gagurilor burlești. Chiar și “legumele” târâte pe brațe de infirmieri, se trezesc din senin la viață și încep să hăhăie cu lacrimi. Câțiva infirmieri cad în catalepsie. Un doctor ia prea multe pilule depresive, altul se pensionează pe loc, părăsind în grabă incinta. Un paparazzi amator fotografiază prin gard secvențele de mai sus. O mână îi smulge aparatul și îl bate măr, să-l învețe minte. Puțin probabil totuși. Peste puțin timp, mâna dispăru din nou. Roraimei îi explodă un ochi, fără nici un motiv, și o transportarăm băltind de sânge la primul cort chirurgical ambulatoriu. Mâna reapăru târând un sac imens, pe care îl făcu pierdut prin casă. Nimeni nu-l descoperi. Spre seară, apropiindu-mă cu Orlis de beci, am fost siguri că auzim voci. Am vrut să deschidem ușa, dar era baricadată pe dinăuntru. La o săptămână mâna apăru cu o valiză pătată și răpciugoasă, din care se ivea un colț de cămașă. O cără în beci, după care se încuie din nou pe dinăuntru. Încetul cu încetul, renunțăm la serviciile mâinii. Nu ne mai interesează nici cât lipsește, nu vrem să știm pe unde umblă și ce mai meșterește. Dar suntem neliniștiți. Mama intră noaptea în camera noastră, să se convingă că n-am pățit nimic. Mătușa e fericita cât lipsește, se agită când apare. Sora bunică-mii cere când și când câte un ceai sau un fursec și, pentru că de fiecare dată altcineva i-l aduce, începe să tremure și întreabă de fiecare dată unde e bunica. Într-una din zile ne uitam la televizor, era un buletin de știri cu o manifestație obișnuită, ca o reuniune de familie pașnică. Ordinatorii însoțeau demonstranții împotriva programelor subacvatice, dotați cu tuburi cu oxigen și pancarte verzi pe care era scris cu alb: NU CORALI! DA CIUPERCI! NU CÃLUÞI DE MARE! DA BERBECI! Deodată, camera panoramă mulțimea, prinzând în cadru... o iluzie optică. Din dreptul unui bărbat, care-și ținea o mână pe pancartă și pe cealaltă în buzunar, zbură o minge de baseball în capul unui ordinator. După câteva clipe de confuzie, ordinatorii contracarară brutal și scurt: atomizoare. Manifestanții rămași fugeau dezorientați, ceva ca niște brigăzi de intervenție automatizate, cum nu mai văzusem până atunci, apăreau de niciunde, îi prindeau cu lațuri electrice și îi băgau în celule ambulatorii. Eram neliniștiți de-a binelea. Ne strângeam in living cu totii - o familie unită - până la ore târzii și moțăiam care pe unde apucam. Ne era frică să punem întrebări. Până în ziua când totul deveni ... orbitor de limpede. Se transmitea în direct din fața mall-ului: agitație de paramedici, dispozitive de ordinatori și lunetiști. Mall-ul era pe jumătate o ruină fumegândă. Explozia fusese devastatoare. Morți. Răniți. Asfixiați. Divizia secretă aștepta telefoane de revendicare. În obiectiv, am zărit trecând rapid, umbra unei mâini. Atunci am știut. Ea, mâna, era vinovată de toate ororile din ultima vreme. I-am spus tatei. Am coborât in pivnita. Ușa metalică avea o nouă încuietoare electronică. - Nimeni nu mișca! Toată lumea la pământ, cu mâinile la ceafă! Mâinile la vedere! Toate mâinile! Au spart ușa și geamurile. Interventioniști. Polianchetatori. Profileri. Arme, cartușiere, lasere și lumini negre. Aparate de baleiaj endoscopic. Și alte gadgeturi despre care auzisem doar din istorisiri. - MÂNA! MÂNA e de vină ! țipă isteric mătușa-mea. Roraima primește o palmă care îi zboară proteza cu salivă cu tot. E imobilizată și târâtă în camera ei. Orlis și Linsha urlă congestionați. Sunt amenințați cu niște atomizoare și își înghit limba. Eu primesc un ghiont de control. Casa e întoarsă pe dos ca o mănușă chirurgicală. Conținutul încăperilor e stivuit pe holuri. Răscolit și endogramat de echipa de experți în combinezoane crime-proof. Sparg pivnița și acolo găsesc probe devastatoare. Urmează percheziția individuală până la piele. Până la ultima celulă. Ne bagă cu forța ace intravenoase. Sonde sub piele. Tuburi pe gât. Scanează pupile. Microscopează fire de păr. În cele din urmă, încep să ne înghesuie în câteva cuști etanșe, conectați la tuburi de oxigen care durează o oră. Din toată isteria asta, ne salvează Kestie. Mâna apare pe șest lângă motanul pitulat într-un tufiș și îl dezmiardă sub bărbie. Kestie mâraie, ca niciodată, o prinde în gheare și colți și o târăște, însângerată, în mijlocul forfotei generale. - A cui mai e și asta? întreabă anchetatorul, ridicând-o de un deget. În timpul examenului criminologic, mâna ceru un marker negru și scrise pe boardul plastifiat al profilerului: N FK MGNATION! N FTR 4 NATION! Apoi, nefiind sigură ca audiența a înțeles mesajul, adaugă: C PLCTS D KKT! În continuare, parcă fără noimă, mimează o colonie de anemone de mare ce se prăsesc tot mai repede și devin tot mai hulpave. Completul de examinare, iritat la culme, cere o execuție rapidă. Prin combustie instantanee. Mana este imobilizată cu nituri pe o plăcuță metalică și introdusă într-un mini-transformator în care este atomizată. Sub privirile tuturor. Ne întoarcem acasă, dornici să uităm cât mai repede. Evităm să vorbim lucruri serioase, să ne privim. Îl ducem pe Kestie la unul dintre puținele adăposturi pentru animale de la periferia orașului. Ne amintește prea mult de... După câteva zile, începem parcă fără nici un motiv, să ne privim suspicioși mâinile. Să ezităm când le folosim. Ne spălăm mai rar. Nu mai dăm mâna cu nimeni. Ni le întoarcem pe față și pe dos, fiecare în secret. Într-una din zile, cineva sună la ușă. Este un comisionar, cu un pachet. Tata desface suspicios cutia. O foaie imensă de hârtie pergamentoasă, împăturită și scrisă mărunt. Citesc peste umărul lui: Adevărul despre misiunea lui pilat. Adevărul despre dispariția lui berlioz. Adevărul despre cele șapte coduri ale lui da vinci. Adevărul despre chipul nevăzut al lui iușcenko. Adevărul despre dedublările lui steven segal. Adevărul despre katrina și surorile ei. Adevărul despre efectele speciale MI-5. Adevărul despre prăbușirea coloanei infinite din Dubai. Adevărul despre experimentul integrării în absolut. Adevărul despre... Mai departe nu reușesc să văd. Nu înțeleg la ce se referă aceste adevăruri. Tata se schimbă la față pe măsură ce citește. Sub foaia de hârtie se afla un obiect sferic, acoperit într-o folie cu irizații ROGVAIV. - Un bol de cristal! exclamă în șoaptă Orlis. - Nu-l dezveliți! șuieră mătușa Roraima.