Dimineața preexistenței duale

... „nu se poate”, spune (scrie) ea, fără să realizeze cuvintele care se pot întoarce împotrivă-i, ca o îmbrățișare dureroasă de mugur pocnind în primăvară... ... și tocmai primăvara aceasta își pierde albastrul cu fiecare strop scăpat în sentiment... ... „posesie” spune (scrie) ea neștiind că nici noi nu ne aparținem nouă înșine neștiind cât dor zace în fiecare vocală... ... neîncredere e ceea ce simte ea ca un siaj pe aripi de vânt culminând în cuvânt cu vânt în cuvânt... ... și cauza lui devine și cauza ei pentru că ea, luptându-se cu fumul din zmei își întreaba lumina tot din sufletul ei – din sufletul ei... ... „în lumea ei”, spune (scrie) ea există doar ea uitând de tangențe de ipotenuze și de alte artificii fixe ce-i susțin pasul... ... alte artificii pe care, spune ea nu le simte în pași, nu le simte nici măcar în rest dar le vorbește (scrie) nerealizând cât de mult le există... ... iar el el o doar citește la nesfârșit ca un etern îndrăgostit permanent orbit... ... femeie mi-ai orbit durerea! ia-ți zborul în brațe și aruncă-mi și mie o pană, numai una, pentru început să pot să te ajung în zborul spre absolut... ... să pot să te palpez printre zbateri planate, dintre raze aruncate... ... „esti în mine”, spune (scrie) ea și crede ce spune (scrie), iar el o doar simte cu frenezie... ... femeie, aleargă-mi globulele sălbatice pe câmpiile noncolorate și franjurate de singurătate... ... și ea nu mai spune (scrie) nimic doar înghite aerul pe care din nu știu ce motiv uită să-l mai respire sau să-l doar mire... ... iar el își pune punctele de suspensie în privire și-i spune (scrie) la rându-i: îmblânzește-mă, femeie...!