dan plesa

am putea să-i cântăm când trece nu mare lucru ci așa cât să-și întoarcă privirea să simtă aerul tremurând nu să ne vadă poate nici n-ar vrea ci să-și spună vocea asta parcă o știu de când

după asta vor veni femei pline de viață să ne vadă mersul și statura și noi vom spune da să vină să ne caute chiar dacă suntem risipiți chiar dacă locul în care stăm e gol și dat cu var

ne-a fost bine un timp nu mult atât cât a fost acum doar vorbim despre asta fără încetare însă nu spunem cuvinte ar fi prea ușor ci ne privim prin oglinzi

ne vin bine hainele și pantofii lăcuiți floarea la rever nasturii bine încheiați cămașa albă și lucioasă pălăria ca din reviste și bastonul atâta doar că ne curg bale pe piept

vorbe de-ale ei pe care le-a lăsat înăuntrul nostru să roadă și să surpe totul cu tot ce s-a ridicat de la-nceput și dinainte încă cuvintele ei poate aceleași pe care le spune orice femeie

iubita mea își ține sufletul într-o oglindă cât un perete nu-i e teamă că zilnic trec pe acolo și-o privesc în ochi nu-i e teamă că s-ar putea face noapte mai devreme îmi spune mereu că și

ea e un fel de ceață care a pătruns peste tot și nu se ridică pentru că e toamnă și pentru că nu te aștepți să plece și dacă s-ar duce tot n-ar folosi pentru că ți-a intrat în oase și ți-a

pe corabia aceasta a noastră nu-și au locul vorbele celorlalți șoapte ni se arată uneori seara venind ca de pe un țărm cu umbre moarte și cu alge pe care-l înțelegem însă aproape cu toți

să nu mai respiri prin asta o faci să trăiască îi dai viața aceea care o face capabilă să te uite și zâmbetele pe care le poartă ca pe podoabe la vedere și să nu-i mai vorbești ar vedea lumea

să ne aducem aminte de spaimele acelea de seară când ne așezam în jumătatea noastră de pat ghemuiți ca un ou închizând ochii greu uneori așteptând umbrele rotitoare ce ne purtau pe

noi cu toate vorbele acestea pe care le spunem la colț de stradă ca și cum n-am ști că nu ne privește nimeni ceilalți pot eventual zări un abur gros cu miros de pâine caldă și puțina vopsea

anii aceștia în care au încăput orașe întregi cu tot ce s-a scris pe zidurile lor anii aceștia care s-au pierdut pe ei înșiși anii aceștia care ne-au întors de unde am plecat anii aceștia

ne agităm și noi ca oamenii fără voce privindu-ne mâinile desenând gesturi obscene ori poate doar amare ca niște caracatițe ale apusului fugind care-ncotro fără să lase urme sau oase pe care

am gândurile spălate de tot ce-a plouat în lumea asta de la potop încoace în felul acesta lichid gândesc eu ca dintr-o albie cu mâl și frunze moarte ea s-ar mira auzindu-mi curgerea s-ar privi

măgarule ia mâna de pe mine dobitocule porcule animalule jigodie nenorocită uită-te la tine lasă-mă boule ia mă mâna nesimțitule ticălosule ticălos ce ești ticălos

au venit la mine doi oameni cu un craniu în mână i-am văzut pe geam tocmai îmi bat în ușă vor cică să-mi arate cât de mult semăn cu un copil de acum câteva secole eu n-am zis nu aceste

mi-ați adus un scaun să șed să mănânc și să vă povestesc ce se mai întâmplă prin lume dar eu n-am decât tăcerea și ochii cine sunt eu să vă purtați frumos cu mine câtă bucurie in voi

pe această fotografie alb-negru dacă ștergi praful și-ți pui ochelarii luați mai ieri de la târgul de vechituri unde ai fost dus de mână printre lucruri demult apuse care îți seamănă de fapt

ea e atât de înaltă și nu e departe în fața mea știe că o privesc nu se întoarce așteaptă să plec fără să-mi întindă vreo mână unde să mă duc acum aproape că vreau și eu că-i știu ochii în mine

cum să nu sar gardul să vă aduc batista aia roșie cu buline o văd în mărăcini luată de vânt târâtă prin iarba înaltă și-mi pare bine ca sunt aici că mi-ați spus că vă ajut nu nu e mare lucru

așa cum spun eu o poate face aproape oricine trebuie doar o gură mută și niște mâini fără degete te apleci spre ea și-o privești în ochi ea cu adevărat îți va spune nu neștiind cum de-a găsit

dacă ai putea să o iei de la început cu ea plimbându-vă pe malul acelei ape limpezi spunându-i jurând cu zâmbetul acela de rană al gurii că ai putea s-o iubești așa cum nimeni și că peste ani

să nu uit visul meu cu ea înrădăcinată pe malul unei ape tulburi și ieșite din matcă eu trecând pe acolo calm rostind rugăciuni nerușinate ea chemându-mă din frunze dezvelindu-și trunchiul eu