Cărțile vieții - Semnal editorial

Nu am, până în prezent, o descriere detaliată a cărții. Am însă prima notație critică, făcută de prietenul meu Bogdan Crețu pentru coperta a șaptea... scuze, a patra. Și-am mai scos vreo două vorbe de-ale mele, dintr-un dialog cu Madalin Rosioru. Doar aparent avem de a face cu un mănunchi de biografii ale unor celebre persoane istorice în Cărțile vieții. Romanul lui Dan Perșa are de toate: context istoric foarte prudent și acribios reconstituit, personaje coborâte, aparent cu maximă fidelitate, de prin cronici puțin frecventate, atmosferă de epocă, aventuri de capă și spadă, conflicte politice, intrigi de curte, lupte pentru putere, lovituri de palat și, nu în ultimul rând, simț al comicului. Cu toate acestea, nu e vorba de un roman istoric încheiat la toți nasturii, căci autorul nu pune accentul pe fidelitatea față de datele din documente, ci preferă să inventeze psihologii. Rând pe rând, Stolnicul Cantacuzino, fiul său Ștefan, Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino și feciorul său Ienăchiță, doamna Maria, generalul Matei sau Suflet Huidici sunt personaje angrenate în tot felul de intrigi, dar care evadează din convenționalitatea specifică romanescului de tip istoric. Personajele nu rămân contemplate din afară, reflexul lor pare a fi întoarcerea către sine. Dan Peșa aruncă în joc felurite tehnici narative, astfel încât lectura înaintează într-un ritm alert; derularea tramei nu se supune unei logici evenimențiale, ci uneia narative. De aceea, finalul o curmă subit către basm, către fabulos și, pe această cale, către alegorie. E un roman care se cere degustat în tihnă și care îl va câștiga imediat pe lectorul însetat de povești vechi, dar mereu actuale. (Bogdan Crețu) Cărțile vieții are ca model... Biblia. Din Biblie am luat ideea de Carte (care este curgerea nediferențiată a vieții). Dar cum nici un om nu poate scrie o carte sacră, și cartea mea e una profană. Vorbește despre viață și diversele ei aspecte. Fiecare capitol, își are un mod al său, unic, de a vedea viața. Și un personaj al ei. Cel care străbate întregul roman este Ștefan, fiul stolnicului Constandin Cantacuzino. Ștefan este un senzual – și aici e un schepsis al romanului. Ștefan trăiește prin senzații – și din cate am citit, nu țin minte să fi făcut alt romancier așa ceva. Problema pe care mi-am pus-o, este ce anume reprezintă limbajul, limbajul artistic? Eu cred că omul ce produce limbajul, este identic limbajului. Deci problema mea ca scriitor este ca eu să produc în mine însumi un om (înstrăinându-mă de mine), încât acesta să fie omul posesor al stilului său și care să posede limbajul său. Creația mea să fie nu o stilistică, oricât de meritorie ar fi ea, ci să fie omul, acel om ce se identifică vieții sale (om = viață), Există în Cărțile vieții un personaj ce mi-e cui totul străin și totuși l-am lăsat pe el să povestească un capitol. Dacă reușesc să-l creez în mine ca pe un adevărat om, atunci el are stilul lui, limbajul lui. Dacă fac asta, atunci și problema limbajului universal e rezolvată, deoarece singurul limbaj universal e omul (viața), iar nu gestul, pictura, sau o limbă vorbită de toți. Ce am încercat eu în Cărțile vieții e o chintesență de omenire. Iar mesajul meu este: singurul limbaj universal e omul. http://persa.ablog.ro/ http://www.jurnalul.ro/stire-cultura/sa-ne-cunostem-scriitorii-dan-persa-oasele-mari-ale-bunului-dumnezeu-145532.html