Dan Norea

Cum corb la corb nu-și scoate ochii,
La fel femeile-ntre ele.
(Ion Ruse)


Dacă vrei o ceartă serioasă,
Ia la tine două doamne-n casă.

De ce spun că e deosebit: \"satul nimănui\" sugerează un sat părăsit. Deci umbrele nu pot fi ale unor oameni în carne și oase. Nu pot fi nici ale unor copaci sau animale, pentru că umbra unui plop sau a unui câine nu este o umbră \"fără nume\". Deci e vorba de umbrele unor oameni care au fost și nu mai sunt. Deci \"umbre fără nume\" sugerează fantome. Deci e un fel de haiku ezoteric. :)
Bun, asta e o demonstrație dusă la extrem. Adevărul este că poemul are exact atâta ambiguitate încât să fie valoros. Nu rămâne decât să-ți pui întrebări și să-ți răspunzi singur: ale cui sunt umbrele fără nume?

Mă bucur că ți-a plăcut mai mult primul haiku, cel care a fost sărit de Ottilia. Asta înseamna, pe de o parte, că niciunul nu este slab, pe de altă parte că scriu pentru toate gusturile. :)
Revenind, cred că ai dreptate, primul este cel mai sobru și, prin asta, cel mai haiku din toate. De aceea este cel care dă titlul grupajului.
Mulțam pentru vizită și apreciere.

Ioane, apropo\' de cozi și cap:

A murit un filorus
Și la căpătâi i-au pus,
Cu acceptul tuturor,
Doar o coadă de topor.

Lăsând la o parte forma, o proză bună poate stârni în cititor mai multe reacții:
- amintiri, când se adresează memoriei; semnul distinctiv este \"uite ce bine descrie ceea ce am simțit și eu într-o situație similară\";
- întrebări sau chiar un tumult de gânduri, când se adresează minții;
- emoții, când se adresează inimii.
Ei bine, textul de față stârnește toate aceste reacții posibile.

Mai întâi, ne reamintește fiecăruia dintre noi perioada tinereții, a dragostei pure, în care timiditatea se împletea cu speranța, în care visai cu ochii deschiși, în care ți-era dor în fiece minut în care erai altundeva decât împreună cu persoana iubită.

Mai apoi, îmi amintesc faptul că, citind despre diverse fapte de eroism, terminate sau nu cu propriul sacrificiu, m-am întrebat la vremea respectivă: \"Oare eu aș putea?”. N-am aflat răspunsul și, credeți-mă, nici nu-mi doresc să-l aflu.

În sfârșit, cel mai important, textul de față stârnește în noi emoții. Aici există mai multe niveluri:
- emoția brută, spre care tind telenovelele și filmele indiene, care doar că n-au un dirijor care spune \"acum scoateți batistele\";
- emoția evidentă, pe care o vânează unele din filmele americane și echivalentele lor literare, utilizând rețete clasice;
- emoția subtilă, care nu este un scop, ci un efect necăutat cu tot dinadinsul.
Textul lui Florinel, după mine, poate fi încadrat în această ultimă categorie.

Dar, revenind la formă, trebuie să recunosc faptul că are un mare rol. Emoția nu poate apărea folosind fraze stângace. Florinel ne dovedește că are deja un stil matur, rodat în atâtea contacte cu publicul pe de o parte, cu criticii pe de altă parte.

Iată că se anunță începutul unui nou volum. Dar mă întreb (și cred că nu sunt singurul): pe când un roman?

Trăiesc o stare curioasă:
De-o vreme simt că-ntineresc
Și-acum memoria mă lasă,
Să fac ce vreau... de-mi amintesc.
(Ion Ruse)

Citindu-ți versul tău rocambulesc,
O stare permanentă mă apasă:
Mi-am tot propus să nu te mai citesc,
Dar uit mereu. Memoria mă lasă.
:)

Ioane, și pe calea aceasta,
LA MULȚI ANI !

Când Doamna Neagră-i pe la mine,
Decât un necrolog dramatic,
Mai bine-mi scrie oarecine
Un epitaf epigramatic.

Vreau să reamintesc un lucru: japonezii aplică acest concept (kigo) ceva mai mecanic decât noi, prin utilizarea cuvintelor cheie. Dacă folosești cuvântul \"luna\" - gata, ai kigo, chiar dacă nu se înțelege prea bine în ce anotimp suntem. Metoda trebuie să fie ușor de folosit pentru că, să nu uităm, în Japonia, aproape toată lumea scrie haiku.
Din acest motiv, extinderea listei de cuvinte cheie cu altele nonsezonale este un pas aproape firesc.

Dar mie nu mi se pare deloc în regulă metoda aceasta - lista de cuvinte cheie. În primul rând pentru că nu am memorie. :) Mai important este faptul că îi iei unui haiku elementul definitoriu. Și așa, toată lumea are impresia că un haiku nu e mare lucru, se scrie cât ai bate din palme. Dacă eliminăm cele câteva elemente caracteristice (kigo, kireji, cele două planuri și juxtapunerea lor, triada cum-când-unde, momentul Aha!), atunci numai bine oricine însăilează trei cuvinte în jurul unui cuvânt cheie se poate lăuda că a scris un haiku.

Revenind la textul de față, cred că există două metode de a-l transforma, fără a pierde esența - amintirea unor vremuri în care gara era plină de fum. Prima ar fi să inserezi un element sezonal:

Peronul cel vechi-
aburi, miros de cărbuni
și de liliac

A doua metodă ar fi să-l transformi în senryu, care nu mai are nevoie de kigo. În schimb, trebuie să aibă un pic de ironie la adresa unei persoane/ obicei sau un pic de umor.

Scot capul pe geam -
cine îmi dă peste nas
cu funingine?

Ottilia, ai sesizat bine semnificațiile poemelor comentate. Exact asta a fost și intenția mea.
Mulțumesc mult pentru vizită și aprecieri. Mă înclin și eu (cu grijă, să nu ne dăm cap în cap :) ).

Dan Norea

Ion Cuzuioc, senryul meu nu e, in mod evident, un compliment, dar nici o critică la adresa societății din Chișinău. Nu-mi permit s-o fac, atâta vreme cât nu o cunosc foarte bine.
Dar e posibil să fie una din multele explicații ale faptului că Unirea celor două țări surori întârzie să aibă loc.

...pentru prima oară, la Șerban Codrin am întâlnit ideea de înmugurire a unei bucăți de lemn, ca semn al unei primăveri explozive.

Seară în verde -
până și lemnul din gard
înmugurește

Florinel, tanka ta e excelentă. Mă refer și la prima parte (\"chiar și coada de topor/ înmugurită...\" sună mai bine decât \"înmugurește chiar și/ coada de topor\") și la partea a doua, care îmi mai dă o speranță. :)

mi-e dor de sintagma
\"părul lui Norică\" -
voi planta un păr

Scafandrul

I-a spus un medic inimos,
Când încă mai era la școală,
Că e pericol mare jos:
Un fund frumos te bagă-n boală.


Subinginerul

Fiind colegi de când ne știm, mereu
Se plânge, după slujbă, la local:
“Subinginer, îți spun e tare greu,
Căci inginerul are un chintal.”

La seminar, știți ce aflai?
(Sondaj făcut inginerește):
Că popii nu prea vor în Rai,
Căci ochiul dracului lipsește.

Mie versul 3 îmi place tare mult. Doar că e prea tare, sâmbătă, din două păhărele m-am amețit. Și cum nevasta (care, atunci când vrea ea, face din țânțar armăsar) mi-a zis că sunt beat, a trebuit să merg la culcare.

Plasează-n scenă accesorii
Și-i necăjit adeseori
Că-ntre decor și spectatori
Se interpun fatal... actorii.
(Jupp)

Când am citit comentariul lui Cornel Rodean, la un catren al lui Nelu Gârda, m-am luminat deodată. Exprimă exact ce am simțit citind catrenul tău. Îl redau integral, am schimbat doar rimele.

\"Doar câteva cuvinte vreau să spun despre catrenul de mai sus, pornind de la opinia că nu întotdeauna ceea ce este corect (tehnic vorbind) din punct de vedere prozodic este și eufonic. Spre exemplu, mie mi se pare că rimele, așa cum se succed ele (orii, ori, ori, orii), fac să nu sune prea bine versurile.\"

Marina, mulțumesc în numele tuturor autorilor pentru aprecieri și evidențiere. Sunt niște autori (mă refer la basarabeni, nu la ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră) care nu numai că figurează în toate antologiile posibile, dar uneori le și creează, dovadă \"Marea antologie a lui Tarlapan\".

Daniela, când am postat răspunsurile precedente, comentariul tău nu apăruse încă. Așa că îți răspund abia acum.

O rusoaică în pufoaică
Nu îmi place decât dacă
Îmi răspunde la apel la
Numele de Daniela.



Viorel, la catrenul tău vin cu unul mai vechi, care cred că se potrivește ca o mănușă.

Deși par un pic naiv,
Optimismul mi-e doctrină.
Vrei să-ți dau și un motiv ?
Jumătatea mea-i mai plină.

Aș vrea să fim de mâine soți,
Spre-a ne pleca fericei sorți,
Îți iau pantofi, ciorapi, chiloți,
Să-mi spui, te rog, ce număr porți.
(Nelu Gârda)

Păi dacă zici că sunteți soți,
Dimensiuni de ce mai vrei?
Ce, fără asta chiar nu poți
Să o convingi să i le iei?

Redactorul TV

Mai pe scurt, ca-ntr-un compendiu:
Gura lui e-n mod normal,
Ori o gură de incendiu,
Ori o gură de canal.


Retușorul

E-o meserie ce dispare lent
Căci pozele pe film sunt perimate;
Regretă mulți, dar numai aparent,
Sunt sincere doar doamnele-n etate.


Rotarul

Șomer e doar în cer; se pare,
Nici Carul Mic, nici Carul Mare,
Nu dau în gropi, că n-au și, cică,
Lipsește buturuga mică.

Mă bucur că ideea mea, de a posta aici epigramele altora, e bine primită.

Nelu Gârda, așa e, teoretic pisica e la basarabeni. Oficial așa a avut loc și Unirea de la 27 martie 1918, printr-un act votat de Sfatul Țării din Republica Democratică Moldovenească (Basarabia). Dar în practică, hotărârile nu se iau nici la Chișinău, nici la București. Ce putem face noi e doar atât: să păstrăm flacăra vie, ca să nu se stingă de tot.


Ion Cuzuioc, mulțam de invitație, o (nouă) vizită la Mileștii Mici e totdeauna o bucurie.

Vă spun aici
O constatare:
Mileștii-s Mici,
Plăcerea-i mare.


Marius Bartiș, dacă tu ai născocit atributul \"avodcățesc\", felicitări! Dacă nu, mulțumesc pentru aducere la cunoștință, e foarte bun!


Laurențiu, nu steluța contează, ci aprecierea. Mulțumesc!


Ion Diviza, cred că știam epigrama asta, dar nu știu dacă apare în vreunul din volumele pe care le-am avut la dispoziție. Dacă da, e o scăpare, în mod evident merită să figureze în grupaj, și încă la loc de frunte. O introduc acum în fișierul meu word, pe care s-ar putea să-l folosesc și cu alte ocazii.