Petale pe alei

Cuceritoare aceste poeme gingașe precum petalele florilor de cireș. M-a emoționat în special primul, cu fotografia aproape palpabilă a fetei și câinelui surprinși în timpul saltului peste petale. Înțeleg gestul ca pe un respect al reprezentanților speciilor ce se pot apăra mișcându-se față decolegul întru viață, fixat într-un punct al planetei. Firește, petalele căzute sunt moarte, dar gestul e instinctiv, nu e timp de gândire, dar e bun prilej de a testa buna creștere. Și câinele? Câinele plutește oricum, fericit că stăpâna empatizează cu el în așa măsură, încât e în stare să alerge minute în șir de dragul lui și numai al lui!
Imaginea cu luna pânditoare e plină de poezie. Personificarea lunii e aparentă. Luna își urmează cărarea, nemuritoare și rece, dar discreta ei prezentă dincolo de petale, sporește farmecul serii pentru cei doi îndrăgostiți.
Cerșetorul nu a dat petalele deoparte, dimpotrivă, poate. Dar aici interpretez gestul celui fixat pe viață (cireșul, pomul) de a da o clipă de pace și bucurie celui mai condamnat decât el, pentru că mijloacele de deplasare nu-i folosesc decât pentru a rătăci fără rost într-o lume ce-i este ostilă.