În Munții Apuseni

Ne-am hotărât ca drumul de întoarcere să-l facem în două etape, pentru a vedea cât mai multe. Trebuie să spun că în concediul ăsta am străbătut mai mulți kilometri de serpentine cât în tot restul vieții. Și nu poți merge cu viteză, pentru că oricând se poate întâmpla ca o vacă de pe marginea drumului să capete brusc dorința de a traversa drumul. Cel puțin drumul de întoarcere a fost de-a dreptul extenuant. Dar a meritat.

În mașina noastră –cu Leni, Irinel și Claudiu- era mai multă veselie decât în cealaltă, toți copiii erau acolo și noi puteam să vorbim măscări fără nicio grijă. Ne distra fiecare denumire întâlnită pe drum: Cărpenis, Luncoiul de Sus, Luncoiul de Jos, Sulighete…

Primul obiectiv – rezervația de zimbri de la Hațeg. Erau patru, un mascul și trei femele, se zice că ultimii din țară. Cam jerpeliți.

Din Hațeg am plecat prin defileul Jiului –o frumusețe de peisaje ! – spre Târgu Jiu, unde am văzut tripticul lui Brâncuși. Am stat la Masa tăcerii, ne-am sărutat perechi-perechi sub Poarta Sărutului și am făcut poze cu Coloana Infinitului. Bine, poze am făcut tot timpul, cred că sunt în total peste 1200.





Apoi am plecat prin valea Cernei spre Băile Herculane unde am înnoptat. Alte serpentine, de data asta parcă nu se mai terminau. Pe drum ne-am distrat cu Marcel. Să vă spun cine e Marcel. Înainte de a pleca în călătorie tocmai cumpărasem un aparat GPS. Marcel e vocea care dădea îndrumări. Până să învățăm să folosim aparatul, Marcel ne dădea tot felul de sfaturi idioate gen “Virează brusc la dreapta !”, într-un loc unde la dreapta era câmp sau chiar prăpastie. Pe drumul de întoarcere deja ne acomodasem unul cu altul și începusem să avem încredere în el. Doar că la un moment dat ne-a anunțat că am ajuns la Băile Herculane. În pline serpentine, la vreo 10 kilometri distanță. Probabil harta avea niște biți eronați în zona respectivă.

Dimineața am plecat spre Orșova unde ne-am întâlnit cu o cunoștință din Turnu Severin. Ne-a condus pe malul Dunării pînă în dreptul Cazanelor.
Pe drum am oprit de cîteva ori, la Mănăstirea de sub Ape, la Porțile de Fier, la locul unde fusese insula Ada Kaleh. Cel mai mult ne-a distrat o statuie înaltă de vreo 10 metri, o femeie care stă înclinată spre malul sărbesc, cu o cunună de flori în mâinile ridicate. L-am întrebat pe prietenul nostru ce ne poate spune despre ea. Ne-a răspuns mustăcind:
- Păi nu știu mare lucru. Noi îi spunem “Doamna pupați-mă-n cur !”
Ne-am uitat mai atenți. Într-adevăr, poziția asta sugera.





Imediat lângă Cazane tronează statuia imensă a lui Decebal, sculptată în munte. Nu scrie nicăieri cine a proiectat-o, ci doar cine a finanțat-o. Mai exact se vede cu niște litere imense

DECEBALUS REX
DRAGAN FECIT

Fără comentarii. Prietenul nostru ne povestește că Drăgan a avut intenția să finanțeze o sculptură similară în muntele de pe malul sârbesc, cu Traian, dar sârbii s-au opus, ei n-aveau nicio treabă cu latinitatea noastră.





Ne-am îmbarcat cu toții pe o șalupă și ne-am plimbat pe Dunăre vreo oră pe la Cazanele Mari și Cazanele Mici. Burnița măruntă nu ne împiedica să admirăm peisajul magnific.





Mai departe n-a mai fost nimic interesant. Am ajuns frânți de oboseală. Dar acum, când scriu, oboseala s-a dus demult. În schimb amintirile dau năvală.