visual poetry 2

Elemente de grafică



O imagine poate fi analizată la cel mai simplu mod, cel al proporțiilor și al punctelor de forță, orientativ după următoarea diagramă.


Punctele de forță se situează orientativ în jurul intersecțiilor marcate, iar diagonalele pot oferi profunzime și continuitate, o poveste proprie compoziției în lucru. Pot sugera diagonala cel puțin două semne. Ochiului îi sunt suficiente pentru a crea prelungiri imaginare. O tehnică deosebită va conduce privirea pe nesimțite, aproape, spre semnele cu cuterea ce mai mare de sugestie.
Încadrarea centrală trebuie evitată pentru că închide imaginea, o lasă fără energie și perspectivă. Trebuie avută mare grijă la colțuri. Cuvintele au tendința de a rupe o imagine, de a o felia, creând o rețea ce se suprapune fără ancore în imagine.

Există situații în care se vorbește despre albastru și se colorează cuvântul în albastru, sau de a alătura imaginea unei păsări de cuvântul „pasăre”. E o închidere semantică, de nedorit. Aceste contraste, când apar, sunt primul semn de canalizare a atenției spre ceva anume, asta dacă nu cumva e o greșeală de compoziție. Imaginea trebuie să potențeze cuvântul și invers, iar o regulă de aur a armoniei este binevenită.

Efectul artistic al liniei și al punctului se aplică atât la nivel de imagine, cât și la nivel de text, pentru ca un vers devine prin compunere de semne, linie frântă sau curbă, linie închisă sau deschisă. Efectul vizual va fi foarte important în această situație, pentru că centrul de interes cade pe citirea cuvântului devenit imagine. Dacă în lucrare nu sunt semne vizuale mai puternice, ancorele vor fi stăpânite de liniile versului. În acest caz, o împrăștiere a cuvintelor în imagine, în loc să aducă echilibru se transformă într-o Hiroschimă vizuală. De obicei pata de culoare, sau liniile ferme ale imaginii, echilibrează la nivelul textului impresia de „arătură”, de „brazdă”, defect ce trebuie evitat încă din faza de concepție a lucrării.

Planurile de imagine trebuie să apară ca o continuitate a mesajului central. Sunt de evitat, de exemplu în Photoshop, sau alt program de grafică, adăugarea de layere fundal în număr prea mare, cu procente de transparență diferite, pentru că semnele și culorile nu vor mai lăsa privirii spațiu unde să se odihnească. Pentru că, purtat prin imagine și text trebuie să lăsăm ochiului un culcuș, în formă sau culoare, de unde să plonjeze mai apoi, la a doua cercetare, într-o receptare mai aprofundată.

Estetica culorilor ar trebui să pună accentul pe efectul psihologic, legat de text. Nu se vor armoniza culorile vesele pe un text serios sau sumbru, nici invers, poate numai în experimentalism. Un mesaj transmis în tonuri de culoare ține foarte mult de sensibilitatea cromatică și contrastul ochiului. Aici e creuzetul tainic unde toate elementele compoziționale pot transmite despre personalitatea creatorului, sau, printr-o rafinare a gestului artistic, despre personalitatea lucrării. Asta se întâmplă la nivelul la care creatorul intră în osmoză cu lucrarea sa, până când amprenta personală, devine aproape adiere.

Culorile calde exprimă dinamism, sunt vibrații, horă de Iele. Pot deveni obositoare prin exces, vlăguind privirea. Textul poate fi vrăjit de culorile calde până la dionisiac. Culorile calde sunt materne, sunt anotimpuri senine, sangvinice. Trebuie stăpânite pentru ca se pot dilata în imagine până la a masca textul, ceea ce duce la dezordine.

Culorile reci sunt cerebrale, profunde, aduc răcoare si detașare. Sunt purtătoare de sunete plate și de senzații gustative de la acru la amar. Excesul de culori reci amorțește mișcarea în imagine și text, pentru ca o culoare sparge și transcende pană și cea mai elaborată metaforă, dacă apare prin apropiere.

Nu există reguli absolute, dar culorile se exersează în funcție de disponibilitățile sufletești, de atitudinea față de sursa cea mai importantă de culoare și anume natura vie. Pentru cei care au pretenții estetice mai avansate, istoria artei e o sursă de învățătură valoroasă.