Poezie
Pastel
1 min lectură·
Mediu
Adie vântul prin păduri bătrâne;
Privighetoarea-nalță triluri;
Luna moartă scânteiază-n unde
Spălându-și fața în cununi de stele.
Stejari bătrâni cu pielea adânc brăzdată
De riduri sute și de viermi mâncată,
Cu brațe groase, palide și moarte,
Privesc tăcuți din umbră
Și-ascultă zvon de șoapte.
Trosnesc foșnind crenguțele uscate
Iar colbul se ridică în nouri pân’la cer;
Bufnițele oarbe, cu ochii aprinși ca jarul,
Plutesc încremenite
Pândind cumva vreun graur.
Pârâul doar, sărmanul,
Nestrămutat de veacuri
Se scurge,gângurește, vrând parcă
Soarta să-și dezlege ;
Se avântă spre’nainte
Pe pietre zdremțuite
Spălându-le de rele
Dar ele-s tot mai multe ;
Si pleacă apoi la vale,
Spre mare, singuratic,
Nestrămutat de lege,
Si neoprit de datini.
15 februarie 2006
001332
0