Toate sunt marțiene

Cine sunt eu? Între pajisti, copiii mei

plâng, rochițele lor au rămas mici și

dau cu tifla-n ei că-s triști și goi.

- Risipește-te, satan, între lumile astea

fără întâmplare tocite n mersul tău.

Cine sunt eu, din cine-mi paște gândul

când stau alături de tine și prisosesc

în răspunsuri?

Nu asta era întrebarea ta,

nu tu pășeai alb pe margine când golful

tăcut își lua din înălțime și sângele tot mi

se strângea într-un ghem într-un

colț în suflet?

Ca și cum m-ai fi putut ajuta,

anume, stau mai albă, mai subțire,

mai pe urmă decât ai stat tu din început că stuful ți se crăpa se privire, dar mai mult, mai singură sunt,

și copiilor mei, mereu, carnea mea le-o

dau, toată, sub nasturii lor de pluș să nu

se mai sfârșească nimic din lume.