Bătrân

Bătrân Mă văd bătrân și mort Înconjurat de mantii negre, Iar ca tată al lor și al nimănui Zac întins Pe negrul unui catafalc. Doi ochi privesc goi Îndreptați spre cerul albastru. Cununa-mi de păr alb Mă străjuie Ca o coroană a nemuririi. O fată plânge moșneagul cu lumânarea albă-ntre degete. Într-o neagră mantie, bătrânul vede cerul spre apus. El pleacă și în urmă rămân vise și dorințe. O viață zbuciumată, râsete, lacrimi și ochi ridicați spre cer, râsete și lacrimi înghițite de pământul negru. Și o fată sărută moșneagul cu ochii cerului, sărută bolnavul cu ochi de pământ și iarbă. O familie de lacrimi. Un zâmbet pal. Un cui. O lacrimă. Un cui. Potop de lacrimi. “Fie-i țărâna ușoară” și-ncepe un negru pământ să cadă. Pământ și iar lacrimi. Scoateți-mi sufletul să-l vedeți, Dați-mi inima să fie călcată, Să iasă durerea, Să văd cerul luminat, Bătrânul să râdă în nori de asfințit, Fuiorul unui vânt să mă mângâie Și-un ochi de bătrân Să mă privească blând, Căci eu sunt cel ce nu plânge, Eu sunt cel ce-mpietrește.