Poezie
Cersetorul
2 min lectură·
Mediu
În ochiul orb al cerșetorului,
Ce zace pe treptele bisericii
Se oglindesc enoriașii
Grăbiți spre Poarta Cerului.
El vede cum sfârșitul vine
Odată cu căderea serii...
Și știe că-n curând, creștinii
Vor sta cu el la priveghere.
Au fost cândva și zile bune,
Care- au trecut așa-ntr-o doară.
Dar azi a spus la rugăciune
Că tot ce vrea, este să moară...
Tăcut, trupul firav și-ndreaptă.
Urcând nesigur, tremurând,
Ușor-ușor, treaptă cu treaptă,
Golgota sa către mormânt.
Încovoiat de anii din cocoașă
Își poartă-ncet, durerea tot mai sus
Spre ușa neagră și lucioasă
Pe care stă crucificat, Iisus.
Aude cântec dulce-n strană
Și cor de îngeri sus în cer.
Îi pare că pe el îl cheamă
Să-și lase trupul efemer...
Încă o treaptă. Înc-un pas, firav
Spre veșnica eternitate.
Efort final, al trupului bolnav
Robit de griji și vise spulberate.
O treaptă, doar. Dar nu mai poate.
Spre cer întinde mâna, împăcat.
Îngerii vin și-l țin ușor de spate...
El cade lin. Cântarea a-ncetat.
Un întuneric greu se-așterne.
Pe irisul de vremi pătat.
La poarta lumilor eterne
Un alt bătrân s-a arătat.
Cântarea-ncepe ca-ntr-un gând.
Popor și preoți vin pe rând
Se-așează în genunchi, pe trepte
Și cruce fac: "Domnu’ să-l ierte!"
S-au strâns creștinii de la strană
Și par tăcuți, cuprinși de jale.
Un strop de vin, pe jos răstoarnă
Pentru bătrânul rupt de șale!
Om bun, era săracul! Ce păcat!
Avea o vorbă caldă și blajină!
Un înțelept în lumea cea haină...
S-a dus la Dumnezeu, și ne-a lăsat!...
Cu sfinții odihnește, Hristoase
Sufletul adormitului tău rob
Că n-a avut aici daruri alese
Dar a avut răbdarea unui orb!
002243
0