Poezie
O ultimă amibă
1 min lectură·
Mediu
Sunt ca un vers de fado
Printre claxoane
Fără ca nimeni să îl audă
Sunt un scâncet din ce în ce mai stins
Și nimeni nu il bagă în seamă
Pe autostrada cotidiană
Care leagă iluziile de himere.
Sunt o agonică dovadă
Că dragostea și speranța sunt doar niște invenții
Că murim de fapt o dată cu prima noastră iubire
Că trăim doar până iubim
Și nu iubim cu adevărat niciodată destul
Ne rostogolim precum cochiliile de melci pe fundul de mare
Exoscheletici și morți și rigizi, zdrobiți de adâncuri
Minuscule puncte pe zidul calcar
Înghesuiți în propria umbră.
Și-n lumea aceasta un pic prea rece
Cu sentimente din ce în ce mai puține
Mă simt tot mai mic și mai amorf,
Ca o ultima amibă
Târându-și fără vlagă ultimul pseudopod.
013
0