Povestea sirenelor ignorante

- E frumos de pică, observă Ariela spre amuzamentul prietenelor sale, așezate ca și ea în scaunele noului stilist la modă, Krabinski - Ești incredibilă, zău așa, ripostă Branhiela, cea mai bună prietenă a prințesei... Nu există rasă mai dezgustătoare și mai ciudată decât bărbățeii și până la tine nu am auzit în viața mea ca vreo sirenă, nemaivorbind una de neam, să se fi atașat de vreunul din ei mai îndeaproape decât se atașează baracuda de o sardină... - Nu zic că nu sunt amuzanți, dacă știi să te joci cu ei. Sunt haioși și după un timp încep să dea din mâini și din grețoșeniile alea de picioare, scot bule și se colorează în mov. Păcat nu vor să se joace mai mult de două trei minute până li se ia clipitul, completă și Zvetlana. - Eu am auzit că sunt niște psihopați periculoși, zise plesnind din clești Krabinski; canibali, și unii zic că ei sunt de vină pentru dispariția, luna trecută, a nepoțelului meu. - Nu pot crede una ca asta; nu văd cum ar putea o ființă atât de perfectă ca Eric al meu să pună în tigaie viețuitoarele mării. Nu, astea sunt baliverne, teorii ale conspirației fără bază reală - Oricum, completă Branhiela, observând cu plăcere cum, sub jeturile repetate ale sepiei părul își recăpăta aspectul lucios așteptat, sunt unele din cele mai naive creaturi de pe întinsul apelor. E suficient să te cațeri un pic pe geamandură și să dai un chiot că cel puțin zece din ei o iau înot spre tine, ba chiar o sută dacă ești fără sutien. - Și eu am cunoscut o dată pe unul, spuse Zvetlana. Ațipisem un pic la intrarea în lagună și m-a trezit el... A fost caraghios, de fapt, el îi tot trăgea că să nu am grijă, că ma salvează iar eu nu știam pe ce limbă să îi spun să îmi dea drumul și s-o salveze pe mă-sa. Nu a mers nici cu vorba, nici cu țipatul și nici după două cozi în cap nu l-am putut face să o lase mai moale cu salvatul. Situația devenise chiar disperată că începusem să mă apropii periculos de mult de plajă. - Și ce ai făcut? întrebă plină de interes Ariela - Am avut noroc că mi-am adus aminte de un descântec al bunicii de folosit în astfel de situații... - Da? ce descântec? - Pare că dacă te prinde una din aceste creaturi și se îndreaptă cu tine spre mal singura modalitate prin care poți să îl faci să-i slăbească apucătura este să rostești următoarele cuvinte magice : „Ai o pulișoară mai mică decât ochiul carasului și îți mai și bați joc de ea ținând-o în apă”. - Ce talmeș, balmeș. Ce o fi aia „pulișoară” ? medită Ariela - Și ți-a dat drumul ? - Nu numai că mi-a dat drumul, dar m-a și ajutat să mă scufund. Cele trei prietene rămaseră câteva minute pe gânduri, câtă vreme Krabinski pregătea fixativul Drei Wetter Taft, necesar a menține volumul și lucirea părului de sirenă în orice condiții. - Sunt creaturi ciudate, continuă Svetlana conversația. Seamănă un pic cu masculii noștri, doar că față de aceștia au o groază de păr pe corp, ca și în nas și urechi de altfel și, cei mai mulți dintre ei au două burți puse una peste alta. - Da, am văzut și eu. Dar cel mai mult îmi displac, desigur, cataligele alea dezgustătoare la care le zice „picioare” care nici frumoase nu sunt, nici la înot nu sunt prea grozave și îți mai mută și nasul din loc oricât de adânc te-ai scufunda, completă și Branhiela - A propos de picioare, zise și Ariela. Ce am constatat la Eric al meu și, din motive pe care nu mi le explic nu îmi pare dezgustător, este un picioruș ceva mai mititel, scoțându-și uneori cu timiditatea unui oblete pândit de știucă capul mai roșcat decât un homar fugărit de o caracatiță din stuful des ce îi crește sub burtă. - Da, și eu am văzut o dată o ciudățenie din asta, zise și Svetlana, dar mie mi s-a părut mai degrabă ca un cal de mare cu coada prinsă între două scoici. - Sinceră să fiu, recunoscu și Branhiela din toată imperfecțiunea și oroarea corpului de bărbățel și mie tot detaliul ăla îmi place, cât de cât. Dar știi ceva, Ariela? Tu te mai vezi cu Eric al tău? - Chiar diseară avem întâlnire. - Păi dacă te vezi cu el întreabă-l și tu ce este și la ce folosește. Poate dacă îl rogi frumos îți și arată. Branhiela și Svetlana tocmai își terminau bolul de alge când o remarcară pe Ariela intrând distrată în ceainărie - Bună scumpa, ce faci ? răsună voios vocea fetelor. Cum a fost întâlnirea ta cu Eric aseară? - Bună, fetelor. Chiar vă căutam. A fost neobisnuit ! - Povestește - Deci ne-am întâlnit ca și prima oară la ponton. Era îmbrăcat ciudat, cu eșarfă, pălăriuță și bermude și s-a speriat inițial când m-a auzit strigându-l din apă. S-a răsucit ca un titirez până s-a prins de unde îl strig și cred că se răsucea și acum dacă nu i-ar fi sărit, în cele din urmă, ochelarii de soare de pe nas „Bună, blondo” mi-a zis într-un final, „da ce cauți în apă, nu mergem la club?” „Nu prea îmi place să ies din apă de fapt, am crezut că ți-ai dat seama până acum” „Tu stai toată ziua în apă?” „Sunt sirenă, ce ai vrea să fac, safari în deșert? Hai mai bine tu cu mine” „Sirenă? Sirenă pe bune?” „Da nu ți-am zis omule și ieri treaba asta?” O secundă Eric a părut nedumerit. Am realizat că atunci când văd sâni umezi ieșind din apă bărbățeii încetează să mai recunoască vorbirea articulată și a le pretinde să țină minte eventualele cuvinte schimbate cu ei în acea conjunctură este un abuz. „Pot să te întreb ceva, Eric? Că sunt curioasă atât eu cât și prietenele mele marine” „Prietene? Dar unde sunt?” „Nu sunt cu mine. Mă rog, uite, când ne-am văzut de dimineață am constatat că, spre deosebire de ai noștri tu porți la rădăcina picioarelor o chestie care nici unul nu știm cu exactitate la ce folosește” „Ce?” „O tentaculă pe care am văzut că o poți face mai mare sau mai mică, mai palidă sau mai vineție după cum intri sau nu în apă sau după cum te uiți sau nu la mine. Și care trebuie reașezată la fiecare 5 minute” Eric s-a uitat destul de ciudat. „Vrei să spui că, în toată nemărginirea oceanului, cu malurile, vâltoarea și abisurile lui tu și prietenele tale nu ați mai văzut până acum pulă? Că până acum nu ați atins, nu ați pipăit și nu ați fost blagoslovite de atingerea ei semeață?„ „Dar la ce folosește de fapt?” Eric s-a uitat din nou lung la mine și a început să îmi explice „Vezi, dragă Ariela, protuberanța aceasta care vă intrigă și care, în cazul meu este cu adevărat extrem de frumoasă, încadrabilă de fapt la categoria de „mătărângă” este cel mai important organ al nostru. Cu ajutorul lui cei mai mulți dintre noi luăm fără a regreta cele mai importante hotărâri din viață, este busola care ne indică permanent în ce direcție să o apucăm și barometrul în funcție de care ne veselim sau ne întristăm. Privit superficial este numai și numai un organ reproducător... „ „A, deci pe acolo depuneți lapții și femeile voa ...” „Nu mă întrerupe femeie, ajungem și la asta. Deci nu este numai organul nostru cu care dezmierdăm, preamărim, răvășim și venerăm femeia dar, mult mai important, este și unica noastră resursă cu care, uneori, îi mai închidem câteva minute gura. Măreția, flexibilitatea, jucăușenia și capacitatea ei de efort este principala noastră trăsătură umană și singura care contează de fapt” „A, la fel cum e cu cleștii homarului” „Fleoșc. Dar oricum mult mai vânoasă” „Și cum se folosește exact?” „Speram că o să ajungem la asta” a mărturisit el în timp ce se dezbrăca. Întradevăr privită de aproape mătărânga părea rigidă și nervoasă ca un țipar încărcat de prea multă vreme cu electricitate nefolosită și pentru o clipă, în ciuda îndemnului prințului, mie mi-a fost frică să o ating. „Remarcă culoarea nobilă, inflexiunile ei îndrăznețe și profilul de invidiat” a continuat Eric să mă învețe, în timp ce mâinile lui se jucau pe trupul meu. - Dragoste adevărată, întrerupse povestea ușor invidioasă Branhiela - Eu tot n-am înțeles, scânci Svetlana - Stai că acum vine partea ciudată, continuă Ariela. Că până acum era frumos, mâinile lui mă mângâiau și era foarte plăcut și eu începusem să mă obișnuiesc să trag de măciucă... - Măciucă? - Mda, pare că au mai multe nume pentru această porțiune a trupului lor. Măciucă, ștoi, Ahile, făcăleț, i-a zis în vreo zece moduri. Oricum însă ciudat a fost când mângâierile lui au ajuns la solzi... - Cea mai plăcută atingere din toate oceanele, suspină Svetlana - Da, dar când a dat de solzi parcă s-a rupt ceva în Eric. Dintr-o dată măciuca s-a pleoștit ca o anemonă în bătaia curentului și dihania și-a tras capul ca un arlechin sperios în profunzimea coralilor în timp ce mâinile lui cercetau din ce în ce mai nedumerite de jur împrejur „Unde este, femeie, unde este?” a tot îngânat Eric din ce în ce mai nervos „Unde este ce, bărbățele?” l-am întrebat și eu. „Orice, crezi că mai sunt mofturos la ora asta?” mi-a răspuns el destul de criptic Oricum nu știu nici acum ce căuta, că l-am văzut cum se ridică și pleacă nervos, ba chiar mi s-a părut că m-a înjurat și m-a făcut scrumbie. - Ce ciudat, încercă să facă sens din povestire Branhiela - Nu zic altfel, spuse și Ariela. Dar, ca să nu mor proastă, spuneți-mi și voi, credeți că am greșit cu ceva? Să fi fost coafura, rimelul? Parfumul? - Știi ce cred eu de fapt ? conchise Svetlana. Eu cred că bărbățeii sunt de fapt doar niște porci de mare !