Carduri de sănătate

Zile de bucurie, emoție și satisfacție profesională pentru dirijuitorii sistemului sanitar românesc care iată, reușesc zilele acestea să așeze tichia translucidă necesară pe tărtăcuța alopecică a acestuia, respectiv cardul de sănătate obligatoriu. Într-un sistem în care autopsiile au luat-o cu mult înaintea formalităților de dinainte, în care elicopterele cu medici cad ca nucile coapte și în care în cursul înzăpezirilor sezoniere babelor li se aduce ventolinul cu autoșenilele ministerului apărării naționale, dirijuitorii sistemului nostru de sănătate au reușit să cheltuiască suficient de mult cât fiecare alegător al patriei, viu sau mort, să beneficieze de cibernetizarea fără de care berea i s-ar părea acră, șoriciul ațos și țigările înecăcioase. Accesul în leprozeriile în paragină, curajos botezate spitale, în care agonizează cu zile porțiunea poporului cu probleme de homeostazie va fi, în fine, restricționat la acel fragment din pulime pe care cardul îl va identifica ca fiind bun platnic, cu condiția firească să existe cititoare de card, curent electric, acces la internet, drumuri practicabile și medici de familie. În contextul special al unei țări în care ce era de furat s-a rezolvat cu hărnicie în 25 de ani de democrație a baronilor, este semnificativ și lăudabil efortul și ingeniozitatea unor oameni care, în loc să cumpere bandaje, oxigen, medicamente, seringi sau ridichii la cantină, necum să mărească cât de cât salariul oamenilor lucrând în sistem (înainte de plecarea ultimului dintre ei spre pulile Botswanei), au găsit că ceea ce lipsise cu adevărat unui asistențe sanitare știrbe erau aceste carduri lucioase de băgat, fără preludiu, în cititoare de import noi nouțe. Înțeleg nevoia stăpânirii de a număra din când în când șeptelul și, la fel cum văcuțelor le stă bine talanga la gât, ca la niște medaliate olimpice la păscut, presupun că și nouă ne va prii în mod similar această invenție. Ar fi, la urma urmei, jenant să deranjăm oamenii veniți cu salvarea, sub pretextul frivol al vreunui infarct, doar ca să constatăm, la internare, că am lăsat acasă, din lăcomie de aer, taman cardul. Probabil cu timpul vom învăța de frică chiar să le purtăm mereu la noi, oricât de mult ar putea să ne doară curul. În plus cred că apariția și obligativitatea acestor carduri ar putea fi doar începutul. O țară civilizată nu s-ar fi zgârcit să treacă direct la cipuri și implanturi și sunt absolut convins că, o dată comisioanele pentru prezenta afacere încasate, ideea se va face auzită. Până atunci, în lumea rețetelor electronice, a sistemelor avansate de semnătură electronică, arhivare a informației, asigurare de malpraxis, verificare on line a bonității financiare a contribuabililor și de integrare continuă europeană tot ce mai lipsește în fapt prin spitale este doar aspirina.