În capul scărilor

Mă opresc în capul scărilor cu un coleg ca să discutăm un pic revelațiile ultimului raport de gardă, Se apropie de noi un domn agitat. Recunoaște în halatele albe uniforma de gladiatori ai sistemului de sănătate românesc și înțelege că motivul pentru care existăm noi și ne îmbuibăm din banii contribuabilului este acela de a-l servi pe dânsul. Ca urmare își reprimă dorința firească de a aștepta civilizat până ce eu și colegul ne terminăm conversația și ne abordează mai decisiv decât ar aborda o fregată americană marina de război a Bulgariei. Îi văd buzele mișcându-se și mă lovește o rafală scurtă de cuvinte. Întrucât creierul meu era destul de fragmentat între conversația cu amicul, conducerea funcțiilor vegetative și inhibarea stării de depresie caracteristice intrării în serviciul de gardă nu înțeleg exact ce vrea sau nu îmi pare plauzibil. Rog omul să repete. - Pe unde ajung și eu la etajul doi? Dintr-o dată mă simt eliberat. Nu este vorba de vreo urgență pe care ghinionul meu de a-mi pune halatul de dimineață să mă silească acum a o rezolva. Nici de vreo problemă complicată a cărei rezolvare să stea în vervă, inspirație și evaluare de acuratețe. Idiotul chiar mă întreba, la baza scărilor, dacă drumul spre etajul doi ar putea, in realitatea poate derutantă a spitalului nostru, să fie întrerupt de trepte. Răspund pe un ton egal și serios - Cred de fapt, domnule, că ăsta este motivul exact pentru care au făcut ăștia scara.