Războiul de 100 de ani al Americii

Găsesc ofensiv dar și relevant faptul că știrile despre teatrele de operațiuni ale războiului de 100 de ani al Americii cu teroriștii sunt mereu de tipul "5 soldați NATO uciși în Afganistan" sau "2 pușcași marini răniți de o explozie în Bagdad" dar niciodată știri de tipul "754 de afgani mitraliați din noul tanc cu aspect de cămilă", "explozia accidentală a unei rachete care patrula liniștită pacifică brusc 2 sate de teroriști" sau "azi s-a implantat cu cipuri de 7.62 mm al 100000 iraqian. Democratizarea continuă" Cumva arabii morți (ca și, la vremea lor, indienii, vietnamezii, sarbii, coreenii si alte popoare inferioare) sunt nerelevanți, oricâte milioane or fi fost, dar ferescă domnul să ia vreun soldat american o suliță în cur. Asta e de abia știre și cere jale mondială de parcă trupele NATO ar fi o bandă de jazz atacată mișelește cu roșii pe străzile Bostonului și nu niște namile antrenate și trimise să tragă cu tunul prin orașele ălora. Războiul este ceea ce este, cu morți și suferință și nedreptăți. Unii gânditori subtili afirmă chiar că este un lucru rău, deși destul de plăcut din perspectiva celor care fabrică rachete. În plus s-a dovedit istoricește că ăia care bagă un trilion de dolari în plus în pușcoace vor câștiga de obicei și apoi vor demonstra, pe ruinele țărilor cucerite, că motivul adânc și filozofic al victoriei lor constă în faptul că au luptat de partea binelul. A civilizatiei, democrației, progresului și viziunii. Și că în context, desigur, câteva zeci de bombardiere nu puteau să strice. Știu toate astea, dar totuși nu pot accepta, dacă tot am câteodată momente de rațiune și simțire să accept fără a cârâi retorica propagandei fățișe, părtinirea evidentă ântre morți buni și morți răi precum și nonprofesionalismul general a cea ce se vrea media oficială a secolului 21. Imagini bine dosite în profunzimea internetului arată (cui vrea să știe) copii sfârtecați de bombe, bărbați și femei dezbrăcați, bătuți și umiliți, vestigii istorice de mii de ani dezmembrate, bombardate și vândute pe tarabe, biblioteci arse. Probabil că milioane de oameni trăiesc acum o dramă, mult mai mare decât aceea a 5 familii de americani plângându-și copii omorâți în Asia, o dramă numită « ocupație ». Așa că eu consider că este dreptul, poate chiar datoria mea să semnalez că un american crăpând la fiecare al miilea arab ucis nu este cu adevărat o știre ci o încercare subversivă și subliminară de a portretiza în victime și eroi niște profesioniști ai ucisului aflați în plin război de cucerire. E absurd, e fățiș și merită o reacție a celor care înțeleg și cărora le pasă, cel puțin la fel de mult cum merită și manevrele Rusiei, Coreei sau a altora. Înțeleg că pentru mulți dintre noi ideea de America este una din ultimele certitudini sociopolitice rămase. Că bunăstarea lor, strălucirea lor aparentă și autoportretizarea în campionii absoluți ai democrației este o piesă importantă printre falsele iluzii ce fac uneori viața mai suportabilă. Că în lipsa acestui mit te poți simți ceva mai vulnerabil. Dar asta nu ne scuză să închidem ochii la realitate și atrocități.