Lipsa de experiență

Mă trezesc lovit de revelația faptului că, în anumite aspecte ale practicii medicale, îmi lipsește experiența și că aș avea de învățat, dacă n-aș fi așa un cap pătrat, de la numeroșii mei colegi mai în vârstă. Revelația am avut-o astăzi de dimineață când, conversând cu o femeie complet necunoscută mie, aflată în fața mea sub pretextul că este bolnavă,căreia îi explicam că poate ar fi mai bine să o internez, printre altele ca să nu fie necesar să mai plătească analizele, aceasta mi-a replicat, de parcă aș fi vorbit până atunci în mandarină, că de fapt ea nu are bani să se interneze, urmată de inițierea unei povestiri prin care mi-a explicat, ca unui marțian care nu a trăit vreodată experiența terestră a lipsei banilor, motivele nonincriminante pentru care a ajuns în această situație. Am realizat că pentru ea în acel moment eu îi păream un fel de târfă de lux, prea stilată în a-și spune prețul, probabil mare, și pe care va trebui s-o lase nefutută. Recunosc că această imagine m-a deranjat un pic, așa că am întrebat-o dacă a reușit să identifice în discursul meu vreun moment în care i-am cerut ceva, pentru că, dacă s-ar fi întâmplat asta, m-ar fi pus pe mine personal la granița unor afecțiuni neurologice rare și deranjante, epilepsie sau sindrom Tourette cel puțin, caz în care eu ar trebui să mă internez, nu ea. A ascultat torentul de cuvinte neobișnuite ce mi-au ieșit pe gură cu neîncrederea cu care câte-un macrou ar simți buzele unui pescar sportiv, înainte de a fi aruncat la loc în ocean și, oarecum spășită a acceptat că poate să se interneze. Recunosc că un medic cu experiență n-ar fi ajuns atât de departe ca mine. Ar fi decelat din istoricul ei, plin de analize demascând un diabet din ce în ce mai grav, dar sărac în rezoluții curative ale diabetologilor consultați, că doamna nu este, din perspectiva ratelor la casă, un om pe care să te poți baza. Iar dacă neglijența sau curiozitatea i-ar fi făcut să proceseze cazul până la nivelul la care ideea internării să se nască, cu siguranță că s-ar fi putut răsfoi vreo agendă veche de pe masă, în scopul ușoarei amânări a internării spre un sezon mai adecvat investigațiilor endocrine. Dar lipsa de experiența cea mai mare s-a vădit atunci când femeia, evident pe picior de plecare declarându-și insolvența necesară rezolvării problemelor de sănătate a fost întoarsă din drumul către casă și spre destinul pe care selecția naturală i-l rezervase, doar ca să-i dau eu o replică isteață. Această lipsa de experiență recură în patternul meu comportamental. Mi-am pus o întreagă secție de chirurgie-n cap, cândva, pentru un țigan cu un abces în tiroidă, trimis de colegii mai cu experiență de la ORL, cu autobuzul. M-am prevalat ca un începător de febra, durerile și urmele de spin cu care persoana încercase, cu deșteptăciunea pe care i-o intuisem de la început pe chip, să-și scoată tiroida și am obligat, prin internarea lui, ca oameni serioși, cu experiență să-l opereze de urgență, cât era el de septic pentru o secție atât de fină. Scandalul și comisiile de a doua zi au meritat cu prisosință, am simțit asta când am văzut țiganul la o țigară-n curte zilele următoare (aș fi vorbit cu el, dar nu mă cunoștea). Altădată mi s-a făcut milă, ca unei babe fără nerv, de o fată de 14 ani care urma să ia, din nou, o doză nonnecesară de iod radioactiv și i-am sfătuit mama să refuze tratamentul, deși vedeam cu ochii mei pe geam ce neobișnuit de înalte și ciudat de frumoase creșteau plantele din spatele unității nucleare. Pe bună dreptate șefa de secție de-atunci, o femeie cu destulă experiență cât să știe că doza, stabilită acum 6 luni încă e bună, dar și faptul că riscul de leucemie după iradiere este doar o legendă nesubstanțiată, a decis să alăpteze fata cu înc-o priză din binefăcătorul izotop, peste capul meu, oricum în transfer la ora aia. Și mă mai mir astăzi, după atâtea stângăcii și fapte gratuite, că sunt privit ca o persoană ciudată și conflictuală? Când mie de fapt tot ce-mi lipsește e experiența lor.