Poezie
Rătăcitor nr. 1
2 min lectură·
Mediu
De ce
blândul meu, lașul meu, unicul meu rege
al canapelelor pătate de buze, al cafelelor
niciodată sorbite încet
negustate domol, cu vârful limbii,
de ce
m-ai lăsat pustie?
Știi, de când te-ai dus
pâlpâi încet și sunt stângace
iar lumea-o las să creadă că viața-mi aparține
și râd, oh Doamne, râd când ciobul lor sculptează-n mine
sunt scamatoarea lor și-a ta, m-am antrenat
atât amar de ani să-mi vălui neputința
și-n ochi să-i las să-mi vadă doar credința!
Ce bine e, mă ghemui lângă rug
v-am mai trădat o dată, fără jug
și fără coasă, fără plug
nici n-am avut vreo graniță să sar
nici un porumb, nici un mărar
atâta treabă doar
să stau în lume dreaptă și să râd
când sufletul mi se ascunde hâd
într-un trecut tăcut și mut
ce nu se mai clintește, ca și când
nici n-ar fi început
o epopee veche, rea
numele tău în lumea mea
de-atunci tot rup cu dinții din trecut
și numele și gândurile ți le smulg și le frâmînt
aici, pe jos, nu-i loc de trecători
numai culori, numai miros de rai să vrei să mori
Doamne
sub mâna ta fac valuri, sub
poala mantiei aș vreau să-ți stau,
să strig!!!
Însă mi-e frig
eu nu știu să-mi înec trecutul în formol
iar tu ești gol, ești gol, ești gol
tu, pruncul meu cuminte ca nici unul
tu, numai tu, rătăcitorul meu numărul unu
003128
0