Cristina Costache

Multumesc pentru sfat! Este prima bucata de proza de observare a realitatii intr-un mod ironic pe care o scriu...Promit ca o sa exersez

Am descoperit aici unul dintre cele mai frumoase peisaje ale sufletului.Poate datorita lirismului pronuntat, poate datorita alegerii cuvintelor sau poate pentru ca asa este interiorul...Oricum frumos... si mai frumos ar fi ca,in finaL, stancile sa se transforme in nori si astfel sufletul sa cuprinda in el nu numai dimensiunea acvatica ci si cerul rasturnat cu stelele transformate in insule lichide.

M-am recunoscut in aceste randuri,mi-am adus aminte de dulcea mea iubire din liceu.
\"Paduri ce ar fi putut sa fie ,dar niciodata nu vor fi\" (Blaga) pt ca ne pierdem si astazi in \"nesfarsitul mai\" al iubirilor ce ne secatuiesc de curaj si de inspiratie, uneori.

E clar ca se porneste de la ideea platoniciana potrivit careia sufletul e perfectibil, poate atinge nivelul cel mai inalt al meditatiei atata timp cat exista iubirea, iubirea de simbol si de sugestie. Ideea de sfera face ca melodia care strabate aceste versuri sa fie
parte integranta din muzica Universului, o muzica ce nu este perceptibila urechii, dar ea se aude tot timpul fiind compusa din sunetele scoase in timpul rotatiei planetelor, planete ce la randul lor sunt tot sfere. Este asemeni batailor inimii:stim ca inima bate, dar nu o auzim decat daca avem stetoscop ... la fel se intampla si cu muzica sferelor.
Exista deasemenea si o succesiune solid/lichid care inspaimanta si totodata incanta.Cioburile au puterea sa taie,iar apa sa spele urmele de sange.