Cristina Andrei

Laurențiu, Andrei

Nu am respins niciodată ideea de atelier, dar ar fi de dorit ca acesta să și funcționeze într-un mod cât mai corect.
Eu am luat poziție de câteva ori în privința “atelierizării”, nu ca act în sine, ci împotriva atitudinii editorilor, care nu-și declină identitatea, nu-și explică gestul, nu se obosesc să scrie acolo, 2-3 cuvinte: uite, autorule, de ce cred eu că poezia asta este de atelier: motivul 1, motivul 2 etc. Eu, dacă vreau să acord o steluță, conform regulamentului, trebuie să-mi explic gestul într-un mod „elaborat”. Dar dacă cineva, adeseori din motive de gust pur personal, trimite un text la atelier, nu este obligat să-și explice acest gest. NU ESTE JUST. Și asta nu este doar părerea mea. Stați strâmb și judecați drept și veți vedea că am dreptate.
„O propunere mai bună” am avut, atât direct, cât și indirect, în comentariul meu pe textul de mai sus și pe alte texte, iar această propunere este de minim bun simț (părerea mea!) și de minim efort: editorul să-și decline identitatea, să-și justifice gestul și să facă o sugestie privind textul respectiv, de la care autorul să poată porni. DE ACEEA SE CHEAMÃ ATELIER! (presupun). Dar acestă rubrică de pe agonia, în condițiile actuale, ar trebui să poarte denumirea „texte respinse fără justificare”. Punct.

În ce privește textul, a fost un joc, un experiment. Să vedem ce se întâmplă.

Laurențiu, folosirea lui „rădăcină” într-un loc unde ar fi trebuit, logic, să apară „izvor” nu este întâmplătoare, era menită să iasă în evidență (mă bucur că s-a întâmplat asta :)) ). De ce această trecere de la o categorie a materialului la alta? În câteva cuvinte: pentru a sugera teluricul din om.
Iar taina lui „a fi”... care e problema dacă un om o caută tot într-un om sau... în „omul” în sine? Până la urmă, este cât se poate de logic :) În plus, este vorba de un om în vârstă, de la un tânăr nu știe să smulgă taina, pe care, poate, cel ajuns la capătul vieții o deține: „moșneag înțelept și inutil / pentru pâraiele ușuratice din jur”.

În rest, eu am tot respectul pentru acest site, pentru deținătorul acestuia, pentru eforturile sale într-adevăr meritorii. De aceea și activez aici în continuare, deși am și eu, ca tot omul, păreri care uneori vin în contradicție cu regulamentul site-ului. E vreo problemă? Este interzis dreptul la exprimare, la opinie? Dimpotrivă, acest site tocmai aceste lucruri le promovează.
Cred în continuare că sugestiile mele sunt de bun simț și am să le fac ori de câte ori va fi cazul. Nu atac pe nimeni, am să mă situez întotdeauna în limitele decenței în această „aroganță” a mea de a propune o mică modificare a regulamentului. Dacă acesta este bătut în cuie... ghinionul meu.
Numai bine,

De regulă nu fac asta, mi-am permis să mă joc un pic cu poezia ta, pornind de la ideea că mă agasează această atitudine condescendentă a editorilor care, cum am spus, aruncă texte la atelier ca într-o ghenă etc.
Inițial, am vrut să-ți sugerez un cuvânt colo, o metaforă dincolo, dar mă întindeam mult prea mult (și așa am această tendință destul de neplăcută, după cum se vede :)) ). Mă bucur MULT că ți-a plăcut și sunt plăcut surprinsă că ai preluat textul, cu modificările pe care le-ai crezut de cuviință.
Și mai plăcut surprinsă sunt că a ieșit din atelier, dacă nu mă înșel!
Ei, uite că ne-a ieșit experimentul!
Numai bine și spor la scris
Mai trec,

Dragă Ionuț,

Dacă voiam, puteam să formulez poezia așa:
Cad, cad, cad
Ard, ard, ard
În foc, în flăcări, în flame și văpăi
Într-un foc unic, singular și singur
Cu tine, împreună, la un loc amândoi
Cădem, ardem, ardem și cădem
Jucând un haotic, neantic joc… etc.

Ideea este că puteam să mă joc cu repetiții și cu “pleonasme” la nesfârșit. Repetiția este un procedeu stilistic. Iar ceea ce numești tu “formulă pleonastică” este un mod de întărire a unei idei, ca și repetiția. Ca și laitmotivul. Ca și alți tropi.

Mai departe: în această poezie este vorba despre cădere și ardere, ea se bazează pe verbele “a cădea” și “a arde”, ASTA e ideea, nu este vorba de conjugarea verbelor.
În plus, am ales din câmpurile lexicale ale noțiunilor cu care operez vocabulele cele mai simple, vorba aceea: “less is more”. Eu nu scriu pentru elitiști.
Sugestiile tale nu “cadrează” cu poezia mea, care are un oarecare ritm, din care ar ieși, dacă le-aș aplica. Eu nu prea mă joc cu imaginația în poeziile mele (poate nu excelez în imaginație, ghinionul meu), așa le simt, așa îmi vin în cap, așa le scriu. Rareori revin asupra lor, în genere nu urmăresc să fac opere de artă, dacă asta aș urmări, aș migăli la ele până mi-ar ieși capodopere. :)

În ceea ce privește mesajul: eu nu mă “scuz”, e ridicol ce spui, nu am greșit cu nimic ca să-mi cer scuze :))
Acuma serios vorbind, poate exista un mesaj și într-un sunet nearticulat (de pildă, fluierul polițistului pe stradă), într-o simplă abreviere, cum ar fi S.O.S, într-o culoare (culoarea roșie a semaforului) etc., ce să mai zicem de un cuvânt întreg, ce să mai zicem de un adevărat enunț, fie acesta poetic sau altcumva. Dar aici intrăm în semiotică, în care, din păcate, nu sunt specialistă. Dar mă fac eu mare! =))
Ce să mai zic, depinde și de receptorul mesajului, că emițătorul poate să emită la nesfârșit, dar dacă nu există un cod comun, care să faciliteze comunicarea între cei doi, efortul emițătorului este zadarnic.

Cât despre cealaltă poezie, uite ÎNCÃ o excepție care confirmă regula (mai dă-mi tu alte exemple de excepții). Care regulă? Aceea că discursul în genere se bazează pe verb? (bine, asta este O teorie, există și o alta, care susține că “miezul” unui enunț este în componenta sa nominală, asta este mai pe sufletul meu). Deci, care regulă, aceea că poeziile trebuie să conțină verbe (care, by the way, trebuie conjugate, că altfel nu prea poți să construiești un enunț inteligibil :)) ), inclusiv poeziile mele, dar și ale tale și de fapt toate poeziile din lume (cu excepția… excepțiilor de care faci vorbire).

Acest text este ceea ce este: o poezie simplă, cu ritm și rimă, cu măsura de 4-6 silabe, construită pe verbele “a cădea” și “a arde”. Poetul (pardon, poeta) folosește o serie sinonimică sugestivă pentru starea de cădere a celor doi îndrăgostiți (hău-neant-iad), care se pierd unul în sufletul celuilalt, găsindu-și la capăt pieirea, iadul. Mesajul poeziei este concentrat în versuri simple, scurte, nepretențioase, ieșind astfel din tiparul post-modernismului care, în permanenta sa căutare de forme noi, complică alambicat și șocant discursul, adeseori în detrimentul fondului.

Iată că am făcut și analiza literară, de fapt autoanaliza =)), n-am mai făcut asta în viața mea, dar este un experiment interesant, pe care ți-l datorez. :)

Asta e, dacă e un text slab, e un text slab, e un punct de vedere, cum ți-am zis, nu urmăresc să scriu capodopere. Tu?

Numai bine,

Să vedem de ce stă poezia asta la atelier... nu mă mai avânt în considerații privind justificarea trimiterii la atelier, schimbarea regulamentului site-ului etc., căci sunt inutile. De obosit, nu am obosit, și am să mai intervin și altă dată pe această temă.

Fac aici un mic experiment, și am să te rog să-l facem împreună, Petru.
Întrucât editorul a trimis textul la atelier, înseamnă că dumnealui (dau și eu cu presupusul că e dumnealui, dacă nu-și asumă identitatea) consideră că textul ar mai trebui lucrat. Cum și din ce punct de vedere, ce ar mai trebui scos / introdus / modificat, nu sugerează, deși așa i-ar sta bine unui maestru îndrumător într-ale poeziei. Astfel încât rămâne autorul de capul lui, să înțeleagă ce se petrece și, eventual să “opereze” poezia… Sau să facă asta cineva așa, ca mine, cu ceva timp la dispoziție și cu dorința de a ajuta întru desăvârșirea poemului în cadrul virtual al acestui atelier în care nu lucrează nimeni, după cum se vede :))
Deci: poezia are mesaj, e OK. Gramatica și ortografia sunt OK. Prin urmare, avem de lucrat la formă, la expresie.

Propun, așadar:

Omul – umbră peste neant și întrebări nerăspunse,
oglindă de lac, dar mai ades râu volburos,
neodihnit, insomniac, la rădăcină:
speranță, vis și lumină…
Domol și trist,
tulbure și ostenit
la capătul oceanic
în care se varsă fără rost – moșneag înțelept și inutil
pentru pâraiele tâmpe din jur…
duce cu el, neștiut, taina ascunsă a lui “a fi”…
Ajută-mi, Doamne, să i-o smulg!

Na, că ți-am transformat-o cu totul, dar cum trimiterea la atelier așa, hodoronc-tronc, fără explicații, are darul de a dărâma, nu de a construi / repara ceva, mă trezesc să dau o mână de ajutor, ce să fac, dacă editorul respectiv nu se deranjează!

E adevărat, poezia nu este strălucită, este evident că mai trebuie lucrată, e simplă, chiar simplistă, mai arzi un pic la focul creației și revino asupra ei. Hai s-o lucrăm până o scoatem din atelier, ce zici?
Asta dacă face cineva efortul de a monitoriza textele trimise la atelier, fapt de care mă îndoiesc puternic. Cu rare excepții, textele sunt aruncate în atelier ca într-o ghenă și uitate acolo. E adevărat și că autorii nu prea mai revin asupra lor – în mod justificat, de altfel: ASTA este ceea ce au vrut ei să spună, forma asta au găsit de cuviință să o dea textului, iar dacă sugestii nu vin… se resemnează și concep alte și alte texte, poate și acestea ajung la atelier și toot așa la nesfârșit.
Dacă atelierul are rostul de a perfecționa textele care ajung în el (și nu de a descuraja definitiv autorii), atunci hai să lucrăm la ele! Însă nu e drept ca autorul să rămână așa, în neant, până se găsește cineva să-i citească poezia, să-i găsească defectele și să-i sugereze modificări. Înțelept și just ar fi ca persoana care are inițiativa “atelierizării” să-și justifice această inițiativă, să binevoiască să aducă o critică oarecare, de preferat constructivă, poate chiar competentă :)
Petru, mă opresc aici, scuze pentru intervenția prea lungă, propunerea mea rămâne în picioare: mai lucrează pe text, poate iese din atelier.
Îți urez succes și spor, o să revin, să văd dacă te-ai înhămat la acest mic experiment.
Numai bine,

Rețin din textul tău:
\"Cu fiecare în parte, conu’ Iancu n-are nimic de împărțit. Fiindcă noi suntem, o știm, fără cusururi. D-aia și avem luciditatea să le vedem la ceilalți.\"... \"O spălătură cu Slavici ne revigorează și ne dă sentimentul că avem dreptate să fim așa cum suntem.\"
Original, ironic pe bună dreptate, savuros.
Te citesc în continuare cu plăcere
Numai bine,

Aștept propuneri de optimizare, sinonime, antonime, plus alte procedee stilistice în afară de repetiție – care, între noi fie vorba, nu “e” așa de multe.
Conjugarea verbelor nu mă pasionează. Nu de alta, dar e cam obositoare… Și, de altfel, dacă ai curiozitatea să mai citești ce și cum scriu, ai să vezi, culmea! că am o poezie care cuprinde un singur verb: http://www.agonia.ro/index.php/personals/13902684/Ușa...
Q.E.D.
În plus: nu știam că o poezie trebuie să fie neapărat lungă și neapărat fără rimă; dacă poeții de azi se înghesuie să scrie astfel, nu înseamnă că inventează ei poezia și pun reguli bătute în cuie. Fiecare scrie cum crede de cuviință. Uite, mie așa îmi place poezia: scurtă, la obiect, și cu rimă, “plăcută auzului”, care e problema aici? Cât despre mesajul ei… aici ai tu o problemă, dacă nu l-ai “dibuit”. Mă rog, orice poezie e deschisă interpretărilor, prin natura ei e un text deschis, cititorul poate simți / înțelege orice, în funcție de natura sa lăuntrică, de formația psiho-intelectuală, de starea de moment etc.

Completez cu o steluță. Am vrut s-o las de prima oară, dar m-a \"furat\" tastatura.
Numai bine

Eu n-am găsit aici nici stridențe, nici balast, nici stuf. Și mă încadrez în categoria cititorilor care pot citi un text lung. Dacă e bun. Dacă e mai slab, poate să fie și scurt, că s-ar putea să-l abandonez :))
Am găsit în acest text acel parfum greu, care persistă... Și, deși se spune că esențele tari se păstrează în sticle mici, uneori o o doză mai mare prinde bine... îți trezește propriile esențe, esențe ale ființei, ale sufletului, esențe ce zac în tine, de care ți-e frică, pe care încerci să le lași să doarmă acolo, în străfunduri de suflet... Până dai de cineva care ți le stârnește, cu un astfel de text...

... că \"Libertatea\" este cel mai vândut pentru că este cel mai ieftin. În rest... la televizor nu mă uit aproape deloc, iar când se nimerește să mă uit... nimic nou. Cred că e de ajuns să te uiți câteva zile la televizor non-stop și obții cantitatea de \"informație\", \"educație\" etc. pe un an întreg. Dacă deschizi televizorul peste un an, vei vedea, auzi cam aceleași lucruri... mă rog, aceeași Mărie, cu altă pălărie. Până la urmă, cred că se poate aplica cu succes o metodă a șabloanelor: să se creeze un șablon pentru fiecare tip de știre, în care urmează a se schimba doar numele persoanelor implicate, data, locul etc. Astfel ar fi și munca jurnalistului mai ușoară :)
Subiectul este vast, eu nu știu ce face cu adevărat un jurnalist, dar din afară mi se pare că se supune anumitor interese. Nu mă interesează care, dar cred că aproape nici unul dintre jurnaliști (mai ales cei tineri) nu scriu ce ar vrea să scrie... Li se dictează, li se impune să se supună unor jocuri de culise de care adeseori nu au cunoștință. Părerea mea...
Numai bine,

Da, ai dreptate, Petru. Nu cred că se poate scrie mult în felul ăsta. A fost o stare, am pus-o pe hârtie. Atât. De aceea am pus-o la personale. Să spun drept, nu cred că aș mai vrea să trăiesc o asemenea stare...
Mulțumesc de trecere și de semn

S-o luăm pe puncte (nu \"punctual\", că asta se referă la punctualitate :)) )

1. Vali Slavu: trăsăturile de limbă ale unui popor constituie unul dintre elementele majore pe baza cărora se poate determina profilul psihologic și spiritual al unui popor. Ideea nu este \"năstrușnică\", ci cât se poate de viabilă
2. Eseul este absolut interesant, bine documentat și argumentat. Nu prea obiectiv (părerea mea!), dar cu atât mai bine, căci prea multă obiectivitate strică (e anostă:)) ). Ãsta este rostul scrisului, acela de a ne exprima subiectivitatea, iar dacă aceasta este susținută de elemente obiective, pentru ca totul să pară mai credibil, mai acceptabil, cu atât mai bine :)
3. Și bibliografia este interesantă, dar ai uitat să menționezi lucrări cu caracter LINGVISTIC, pentru că,la urma urmelor, argumentezi legătura dintre planul lingvistic și celelalte planuri - psihologic și spiritual. A propos de asta, o astfel de bibliografie devine cu atât mai necesară, cu cât, după cum învățăm noi la școală, \"codru\", \"pădure\", \"dor\" și altele provin din latină, \"zăpadă\", \"deal\", \"comoară\" din slavă etc. Presupun că puteai să menționezi chiar din propriile lucrări, în care presupun că ai demonstrat diverse etimologii într-un mod inedit, contrar ideilor \"bătute în cuie\" de foarte mult timp.
4. Bineînțeles că tratarea nu este exhaustivă, dar este destul de amplă, cuprinzătoare și tema merită să fie dezvoltată într-o lucrare ulterioară, de proporții mai mari, pe care sper să o ai în pregătire :)
5. Una peste alta, un efort meritoriu, un subiect de abordat și de adâncit în continuare de către cercetători
6. Felicitări!

Numai bine,

... a nu-știu-câta oară pe acest site, exprimându-mi, mereu și mereu, aceeași nedumerire: trimiterea unor texte la atelier fără justificări, motivații, explicații, fără asumarea acestei decizii, este injustă, lașă, descurajantă pentru autori (mai ales în condițiile în care \"atelierizarea\" se face sub \"auspiciile\" subiectivității unei persoane de acolo, \"de sus\", intangibilă, cu atât mai intangibilă cu cât anonimatul o protejează).

În plus, așa cum am mai spus și altă dată (și voi continua să spun, din când în când), textul nu are pretenții de mare poezie, este încadrat la PERSONALE. Mai are și subtitlu: \"Gânduri\". E drept, totul este perfectibil, atât gândurile, cât și exprimarea lor, cât și... totul pe lumea asta, inclusiv regulamentul site-ului, care permite aceste inițiative nejustificate de trimitere la atelier.

Dintre definițiile din DEX pentru cuvântul \"atelier\", am selectat una, care este cea mai apropiată de ideea de atelier de pe agonia:

Atelier, ateliere s.n. .... Artiștii, elevii sau studenții care lucrează sub îndrumarea aceluiași maestru într-un atelier.

Rog MAEȘTRII sub îndrumarea cărora lucrează \"învățăceii\" de pe agonia să-și facă datoria de... îndrumători. Dacă pot. Dacă nu, măcar să-și justifice acțiunea și să-și decline identitatea, ca niște persoane onorabile ce sunt. Sau ar trebui să fie.

Numai bine,

... este că studiul referitor la câte cărți citește un român anual, ori este totalmente greșit, ori ai greșit tu din tastatură: poate ai vrut să scrii 3,5 cărți pe an? Cred că în ziua de azi nici intelectualii, cât sunt ei de intelectuali, nu mai citesc 35 de cărți pe an (dumnealor am impresia că în ultimul timp mai mult scriu decât citesc). Asta ar însemna, la un calcul exact, 2,91 cărți pe lună, adică 0,72 cărți pe săptămână, adică 0,10 cărți pe zi. La o carte de 200 de pagini, să zicem, asta ar însemna cam 20 pagini pe zi, în fiecare zi (inclusiv sâmbăta, duminica și sărbătorile religioase :)) ), ceea ce mi se pare ENORM, având în vedere invazia mass-media, multimedia și a altor medii, inclusiv a mediului social, ca să mă joc puțin :)
În rest, cred că articolul constituie abia un început, ar putea fi o introducere o serie de \"articolașe\" - iar diminutivul l-am folosit privitor la dimensiuni, nu la calitate :)
Numai bine,

Semnez și eu această virtuală scrisoare deschisă, ce nu va fi niciodată... deschisă de către destinatar.
Ai punctat bine, scurt și la obiect, una dintre problemele care alimentează cancerul societății românești contemporane.
Mi-a plăcut în special introducerea și l-am avut în fața ochilor pe dl. Băsescu cu omleta în față, \"răsfoind\" poezie.ro. Tragi-comic tablou... sau mai degrabă burlesc :)

Numai bine,
Cristina Andrei

Eu nu mă mai uit de mult la televizor. Mă mai împiedic de diverse emisiuni etc. doar ocazional, când se uită alții, printre care se întâmplă să mă număr. Foarte rar se întâmplă să intri într-o casă și să nu fie televizorul deschis. Așa că, vrei-nu vrei, mai dai cu nasul de el...
Dar uite, acum mi-ai dat o idee: ce ar fi să-l arunc? Încep să mă gândesc serios la asta! Nu știu dacă să-ți mulțumesc pentru această idee, sau să te blamez. Mă mai gândesc! :-P
Mi-a plăcut mult textul. Mai trec pe la tine.
Numai bine,

Nici eu nu cred că sistemul se va reașeza, de la sine, într-un echilibru (pe care, cred eu, niciodată nu l-a avut). Ba dimpotrivă, la cum stau lucrurile, se pare că balanța va atârna tot mai mult, cu timpul, în favoarea răului. Mă rog, ceea ce credem noi că este rău. Noi, cei care mai gândim un pic. Pauperizarea limbajului vine și din pauperizarea GÂNDIRII, și din promovarea agresivă a \"adormirii\" creierilor, a superficialității... Că e de vină societatea, sistemul, presa, familia sau școala sau toate la un loc, sau numai individul, ce mai contează? Nimeni nu face nimic, se aruncă vina de colo-colo, ca o minge de tenis... În fine, e mult de spus în această privință.
Ce observ la acest text este abordarea serioasă, limbajul adecvat, evidențierea legăturilor intrinseci între limbaj, gândire și comportamentul social, organizarea corespunzătoare a discursului, tema - de extremă actualitate, să zic așa - care ar putea fi reluată, dezvoltată pe multiple planuri...
Mie mi se pare că textul și-a făcut datoria. Nu mai trebuia lungit. Eventual, subiectul poate fi reluat în alte texte, căci este un subiect bogat. Dar aspectul pe care autorul și-a propus să-l evidențieze aici a fost evidențiat.
Felicitări, mi-a plăcut, mai aștept alte texte de același tip.
Numai bine,

Unu la mână: eu tot am o nelămurire cu încadrarea la atelier, așa, hodoronc-tronc, fără nici o explicație, fără asumarea responsabilității, fără nici un \"comentariu elaborat\", așa cum este obligatoriu pentru steluțe. Cred că regulamentul ar trebui schimbat, mă rog, completat în acest sens.

Doi la mână: textul este încadrat la PERSONALE, deci nu are pretenții de mare poezie. Și chiar dacă ar avea, explicațiile tot mi se par necesare.

Trei la mână: la \"personale\" cred că pot să scriu orice, în limita decenței și a bunului-simț, o judecată de valoare (îndoielnică, de altfel, cu atât mai îndoielnică cu cât nu este justificată și asumată) nu-și are locul. Părerea mea! Dacă scriu un text la personale de genul: \"ce frumos e afară, ce albastru e cerul și ce minunat cântă păsărelele\", că așa este starea mea PERSONALÃ în acel moment, fără briz-briz-uri, fără nici o valoare literară (?), asta e, sunt gânduri care îmi trec prin cap, care nu au nevoie de un \"atelier\" de prelucrare.

Mi-am exprimat recent această nelămurire privitoare la trimiterea la atelier, într-un comm pe un text al domnului Oană. Problema s-a rezolvat. Dar numai acolo, pe textul respectiv, deși dl. Oană mai avea texte încadrate la atelier fără să-și aibă locul acolo. Părerea mea!

Așa cum am subliniat în acel comm, sunt MULTE poezii pe agonia care ar trebui să stea la atelier for ever and ever, dar capătă steluțe și laude din abundență. În fine, este o problemă de gust personal, de părere proprie etc. Nu am vrut să dau exemple, să \"atac\" creațiile altora întru exemplificare, pentru că eu consider că așa ceva nu se face. De altfel, rareori comentez poezie, fie că-mi place, fie că nu, pentru că poezia este o stare personală a poetului, disecarea ei uneori nu-și are rostul. Dacă e prea proastă... probabil nu mai poate fi \"reparată\", dacă e prea bună... ce să mai comentezi, ce să mai critici? Citești, te tulburi, rămâi un pic pe gânduri... treci mai departe...

Probabil voi deveni sâcâitoare cu această problemă a atelierului, dar o voi ridica ori de câte ori voi considera că va fi cazul.

În rest, poezia e OK, nici prea-prea, nici foarte-foarte, destul de originală, nu prea prelucrată, o stare, un joc de suflet; mie mi-a plăcut, mi-a transmis ceva, nu pot spune exact ce anume, poate o așteptare, poate o îndoială, poate o căutare, un du-te-vino al sufletului...

Numai bine,

... tutuiește-mă! :-P
Cred că suntem cam de aceeași vârstă, iar intelectual-spiritual mă simt apropiată de tine.
Da, m-am pus pe lectură sistematică, pentru că îmi place cum scrii! Și chiar te-aș ruga să postezi mai mult, că în curând o să te citesc tot și o să mai vreau! :)
Numai bine,

... pentru acest text. Sumar, la obiect, multiperspectiv, ca să zic așa. Binevenit în orice caz.
Poate trebuia menționat și Constantin Ticu Dumitrescu. Dar câți ar mai trebui menționați...
Rețin în special încheierea: \"piesa era odioasă. SÃ NU SCÃPÃM ASTA DIN VEDERE\"!!
Apreciez și reperele despre bloguri.
Propun totuși forma de plural \"comunismuri\", parcă sună mai bine. Substantivul în sine nu are plural, așa că paradigma sa este deschisă inovațiilor :))
Tot respectul,

Un eseu demn de toată lauda. Lucrat cu migală, cu atenție pentru detaliu, pentru prezent și trecut. Ironie strecurată \"subversiv\", subtil, dar și un simț al realului, al realității, al semnificațiilor ce se ascund sub obiecte banale, ce pot deveni, la o analiză atentă, adevărate simboluri. O întreagă istorie socio-culturală concentrată în observații pertinente asupra unui obiect absolut banal.
Întâmplător, s-a suprapus eseul tău foarte mult cu propriile-mi concepții despre pungi și sacoșe și evoluția lor de la comuniști încoace, subiect dezbătut în familie cu ocazia introducerii pungilor eco. Dar presupun că astfel de discuții s-au purtat cam în toate familiile :))
Uf! Recunosc că, personal, am rămas cu oarecare sechele din vremurile de tristă amintire. Mi se întâmplă încă și astăzi să păstrez prin casă câte o pungă mai de Doamne-ajută, arătoasă și rezistentă, cum făceam odinioară, când puneam mâna pe câte una mai specială, \"de afară\", care lua ochii colegilor de școală / vecinilor / prietenilor etc. Vorba ta: indiciu de \"legătură\" cu \"lumea de dincolo\", ca să zic așa, deși contactul cu ea se reducea de multe ori doar la respectiva pungă.
Ai reușit să surprinzi numeroase aspecte de istorie socială, aspecte comune sau deosebite, cu răbdare și detaliu, tot respectul pentru acest text; văd că ai înclinații către scrieri cu suflu social-economic și tente politice (subtile, de altfel, dar e cu atât mai interesant, eseul de față poate fi considerat și o prezentare a sistemelor politice prin care am trecut, cu diversele lor influențe din afară sau tare dinăuntru, din perspectiva evoluției banalei pungi).
Numai bine,