Sunt cărți pe care nu vei mai ajunge să le citești,
Cuvinte afectuoase pe care n-ai să mai apuci să le spui,
Chipuri dragi pe care n-ai să le mai revezi,
Muzică pe care n-o s-o mai asculți,
Și
Se rupe Universu-n două,
Se tot nasc stele care nu-s
Vuiesc tramvaiele scăldate-n rouă,
Și tot ce-a fost frumos s-a dus.
Se prăbușesc speranțe rătăcite
Și iau cu ele visul calm și-atât de
La Făgăraș, în gara goală, înecată în dezgust
Un câine
șchiop
prefigurează
trecerea afonă a viitorului
tren
iar “Domnișoară, n-ai un leu?”
retoric și resemnat,
se prinde cu ghearele
singuratatea nu se-mparte la doi,
cugetam
ascunsă de soare pe un liman
ea nu se-mparte, e drept, se adună
mai repede decat îi ia unei zebre moi
să mănânce o prună.
Ți-am luat cartea și, brusc, ți-am închis-o în față :
așa n-ai să-nțelegi nimic din viață.
privește-n jur, încet, cum fug copacii de sub șine,
așa o să mai simți și tu ce ți se plimbă-n vine.
e
Sunt îngeri în pivniță, iubite,
s-au stropit cu fluoresceină,
aud fâlfait de aripi, noaptea,
e așa intuneric c-am uitat de lumină.
am panici acute pe margini de ceas,
știu că oricând va incepe
uneori simt că o să mor-
o apoptoză pură, a firii,
parcă un răspuns dat uimirii
că din când în când celulele nu dor.
și cine nu doare, când încă e viu
se somează singur să-și revină:
căci
Te regăsesc zâmbind tot printre pagini,
cu suflet franjurit, dar cu aceleași margini-
o margine de cer lângă un colt de umbră
și-un vis ce-l fluturi alb peste o mare sumbră.
ai frunze
Ȋntre noi doi, astăzi, s-a căscat un hău
de parcă i s-a făcut somn Universului,
de parcă trecuturile noastre s-au pus cap la cap
dând naștere, în genune, unui pui de drac.
pe marginea
Ți-aș vorbi atât de mult,
înșirând toate cuvintele pe care le cunosc
și încă multe altele, în limbi necunoscute,
sau compuse din jumătăți, sferturi și chiar și
onomatopee tăcute.
ți-aș spune
Ne-am întrebat mereu de unde a pornit cerneala-
mai știi, a fost vacanța aia imaginară
pe care ai petrecut-o cu mine
mult mai pur decât dacă
erai real,
mult mai spiritual,
mult mai lucid, dar
dintr-o dată, mi s-a strâns inima și a pocnit :
ți-am numărat în păr abisul infinit-
trei fire albe și-o migdală-n creștet
nisip să mai tot torni în lanul vested.
noi suntem cireșari, dar ne-au
Să ceri iertare cercului în fiecare zi
Să-ncerci să îi iubești și cvadratura,
să nu-ți regreți nesomnul în nopțile târzii
să nu uiți să prescrii tinctura.
Să plângi la comedii și să îmbini
Tu ți-ai construit un spațiu ermetic
o sferă perfectă de umbră într-un cadru toropitor
și l-ai umplut cu cele mai frumoase povești care
nu știu daca sunt frumoase prin ele însele
sau doar pentru
Nu mă simțisem nicicând mai aproape.
mai aproape de univers,
mai aproape de orice definiție,
mai aproape de mine,
mai aproape de cel mai intens
albastru.
de parcă
toate stelele și-ar fi
toate cărțile astea
nu mi-au servit la nimic.
miile de foi murdărite de litere
n-au putut să mă ascundă de rușine
că nu te-am iubit cum trebuia.
toată matematica
nu mi-a servit la
mai naște-mă, mamă, o dată,
o dată pentru fuga rece a cailor,
o dată pentru ploaie și pentru tăcerea ei,
o dată pentru magnolii și pentru tei,
o dată să îi iubesc pe oameni
și-o dată să îi
de tine mă desparte un val alb ca o rană-
noi doi chiulit-am iar la lecția despre iarnă.
de-am construi ceva, din nou,
am face iarăși cerul să capete ecou.
un gând usor, în mâini
mi se intampla uneori
sa inchid ochii
si sa mai las cate o viata sa treaca pe langa mine.
unele sunt fluide, si ma lasa sa-mi contemplu
lumina, intunecimea si umbrele de vant
dar altele dau din
in intersectii largi,
gafaind de emotia farurilor,
stateam si ne gandeam la ale noastre.
ne-a nins copilaria prin par,
si dincolo de pulberea de sticla
a unui cer rozaliu
am vazut Batranul
au trecut patru carti de cand am compus o scara
si mi se scurg secole intregi de litere prin artere
unele s-au mai impiedicat la cotitura,
iar acum se impletesc in cuvinte de neintelese de
intr-o zi
mi-am spalat mainile cu seva adevarului
si mi-am lasat degetele sa curga pe filele vremii.
am vrut sa ma intorc la obrazul soldatilor
inghetat si alb
ca o apa lina,
si-am vrut sa le
mai lasa-mi timp sa ma gandesc,
nu-mi frige sufletul cu ceara-
clepsidrele de se rotesc
pe mine-n piept o sa ma doara.
in asfintitul sangeriu
mi s-a prelins un gand spre noapte
mai lasa-mi
CT