Cristian Stancu

Religia ta din biserică nu încape în secolul meu de acasă

Ora zero, anotimpul zero, Gravitație zero. Ora unu...pas primordial Și un big-bang natural, Ora unu astfel - puls esențial. Era trecut de ora două Când am intrat deja la bănuială Și m-am

sunt file de vară nedesfăcute sunt mai multe pagini vechi date cu ceară puse la păstrare în vase de lut străvechi sunt petale de seară ce păstrează un parfum mut sunt sentimente rezemate de

De dor s-a pus ninsoare cu fulgi din stele sparte și ninge de pe Marte răcind întregul Soare Și de pe Venus ninge cu fulgii mari din cretă să scrie pe planetă că nimeni nu te-atinge Un

țara mea e țara ta îți scriu a treia oară după ce ți-am spus deja încă socotești din granițe iar eu aștept să termini ca să-ți spun cum văd țara privind prin prisma spațiului cel din care nu

Dacă te-ar lovi tăcerea mea te-ai risipi prin mii de galaxii și te-ar întoarce cu milenii în urmă înaintea apariției sunetului și a corpului fizic nestrăpuns de durere nemințit de

Putem realiza cum călătorim prin univers din timpuri mitice în alte dimensiuni și dacă am putea menține propria noastră viteză ca toate materiile posibile și imposibile ca toată creația și

Suflet drag, Ce-ai călcat al meu prag, Te-am iubit Fără să mai țin cont de nimic Și am greșit. Ar părea Că totul ar fi cum era Și că ea Este vechea și antica \"Ea\" Dar spunei-o te rog

Căutări ai expediat pe aripi de uragan Pe unde nimeni nu s-a încăpățânat să umble pe furiş printr-o penurie accentuată de forme şi umbre decăzute într-un secol fără şnur la capăt deșirat

Nu ştiu prin ce formulă ai reuşit să culegi bucăți din lună şi să le lustruieşti cu mâneca fericirii accesibile pe care ai îmbrăcat-o atât de natural pe pielea goală atât de transparentă şi

Poezia ta miroase a pâine proaspătă şi a ploaie din grădină după seceta de vară poezia ta de seară... Versurile tale mângâie cu textura cea mai fină țesuturile întinse şi crăpate încă

Ce mister legat cu sfori s-a ascuns în rucsac și l-am uitat în spate am colindat orașul împrejurimile, restaurantele casele, instituțiile m-au prins în timp ce mă îndreptam spre gară cu

Am nimerit așa...în trecere Când lenevești ajungi acolo, Paznicii de la intrare Purtau basmale roz Am dat noroc apoi cu tine Și te-ai uitat ciudat la mine Zâmbeai atât de strâmb. Sub

singur am aterizat și m-am ridicat din mlaștina serii străbătând coordonatele prin zgomotul căderii străbătând drumul efemer al plăcerii atât de pustiu și alunecos ca un bisturiu

Să nu te duci departe de toamnă și de primul fior de primul semnal de dor și de distanță de primul cristal înghețat care te-a deranjat la inimă de prima instanță care te-a condamnat și

Încercam să îndes tabloul în perete cu totul era un portret bizar l-am îndesat și tot se vedea un ochi prin crăpătură cine-l vedea se speria a doua zi am fost la bricolaj și am revenit și

Frunzele arborilor s-au infestat Și s-au scufundat într-un vis Când toamna jelind le-a întristat, O emoție târzie m-a cuprins... Săracele frunze paralizate Pe anemicii arbori s-au

prin dulap se mai ascunde un egoism care transpiră mirosul de soluție salină atacă axul transformării tale în busolă inexactă după stele sughit a dispariție înfundată luată din clinica modernă

Aș fi ceva de genul prafului e ultimul lucru compus e acolo mereu și jos și sus Am auzit că iadul e superb în această perioadă a anului îmi iau concediu fac rost de un remediu și o

Poezie anarhie personală reguli încălcate de la școală panouri cu păsări din hârtie tinerețe cu melancolie și tristețe cu avânt și gol de fericire în mare cer și pe pământ în totală

În sfârșit... ne-am întâlnit cu inima neagră ai venit cu varja ta ai dezbinat ora și mi-ai despicat fruntea ca să-mi citești gândul ai venit călare dar în loc de