Cristian Stancu

Pe unde mă purtați voi, sentimente? prin locuri posibile și ascendente, pe sus, pe jos și-n esența de nucleu material cu metafizic se îmbină mereu. Pe unde mă porți tu, dragoste

Nu prea știu cuvinte mari Mai mari decât fapte mici, Nu prea știu să cânt la oale Sau să scarpin licurici. Nu cunosc ce-i aia viață Mărginită într-un cub Și nici

sunt spirite neliniștite care trag salve întregi în nesiguranță sau în disperare sunt nopți prelungi cu dimineți reci din care ies idei încununate de insucces avariate de furtuni și valuri

Du-mi gândurile toate-n vară Și lasă-le ca să viseze De parcă-ar fi ultima oară; Lasă-le-n umbră să vegheze. O respirație tăiată-mi vine Și o lacrimă tulbure simt, Deși nu prea știu ce-i cu

Picături de ploi pe frunze Nu-mi dau pace, nu mă lasă, Dintr-un galantar cu visuri Parcă doar de tine-mi pasă. Lungi plimbări, cărți și prieteni Mă fac să mă simt acasă, Dintr-un larg meniu

Nu te uita la mine că a venit iar toamna ca o trezire dintr-un somn relaxat azi te iubesc în lipsă nu accepta ce-ți zic legendele din partea asta de lume și nu înlocui concurentul cu

Vino iarna Când totul pare mai departe Și scoate-mă din vechea carte. Vino noaptea La fereastră să-mi simți lipsa Prevestind apocalipsa Știe moartea. Vino singur, Dar

Zori cu vânt curat Și pământ scăldat În miros de iarbă Cu lumină oarbă. Zori cu limpezimea Și cu înălțimea Valurilor albe, Norilor cu salbe. Zori cu noi tangențe Și

Tu stârnești fiori de moarte Reci ca gheața din antartici, Răzbunarea cu mărgele Azi ești gata să o practici. Valurile mării-n suflet Se lovesc de stânca vremii Cum pentru mascate crime Ai

Întreabă-mă ce fac, miros de iasomie Și zi-mi ce-are cu mine cugetul borfaș; E oare incurabilă acea melancolie Ce m-a făcut durerii și depresiei chezaș? Întreabă-acum și frunza ce știe despre

ascunde-ți zâmbetul într-o cutie să nu încerce careva să-l fure vreun neelucidat mister să-ndure dar pentru șlefuit lasă-mi-l mie la început i-aș da o formă largă apoi i-aș încrusta forme de

Din valuri au sărit minciuni Spre toți cei care cred în ele Au prinse-n mal deșertăciuni Ascunse-n scoici ca niște perle Și tu asculți și-ți vine-a crede Că norii eu i-am adunat Cu ploaia

Am să plec iar o perioadă tu n-ai văzut gânduri în stol cum pleacă să repare umbra castelului cu fiecare piatră cu fiecare poartă ruginită din temniță se aud sunete am să îți las oglinzi

Toamna s-a mutat de azi la mine cu chirie Mi-a sunat cu vânt la geam că nu am sonerie M-a trântit în pat, m-a abuzat ca la orgie Mi-a tatuat autograf că nu am nici hârtie Și prin contact

Cum a venit ploaia Pe neașteptate Gândurilor negre Le dă sonoritate O teamă aparte Revine în minte Și urlă departe Noi voci din morminte Se tulbură marea Curg stropii sălbatici Dispare

Mă ucide gândul și e mai rapid ca mine a apăsat încet pe clanță și m-a vegheat la foc până s-a stins apoi m-a învelit și în loc de noapte bună mi-a șoptit "cu mine mori" și este

poezia ta e film poezia ta e sunet poezia ta-i lumină prinsă la capătul funiei posibil de ștreang posibil de parâma galionului sau de ancoră antică nu știe timpul ce știe scoica din marea

Azi nu privesc pe nimeni mă duc în vizită la zei mă duc în zbor trec peste ei și cad în gol prin nori era sa mor dar am căzut în apă deși mă pregăteam să sar direct în groapă ce

Nici o vizită neanunțată! doar un abandon total în labirint de oglizi am descoperit prin semnul de la poartă că doar omul vrea să mai trăiască după e foarte multă ordine aici și toți

m-am trezit speriat după ce am visat că toate fostele iubiri s-au așezat la o cafea pe canapea una chiar a vărsat pe mine ceașca și era rece în mod surprinzător alta mă decupa cu coada