Liviu Rebreanu

NOTA AUTORULUI:

Înainte de a citi textul de mai jos, trebuie precizat că, scriindu-l, am recurs la un stil poetic simplu, diferit de restul versurilor mele publicate. Nu este o scuză, dar în poemul ce vi-l prezint acum m-am adresat în primul rând copiilor, tuturor elevilor români, datorită faptului că, recent, în școli, orele de istorie s-au împuținat mult sau au dispărut complet. De aceea, mulțumindu-vă pentru înțelegere, de data aceasta a trebuit să scriu pe înțelesul școlarilor, recurgând deci la o versificație mai simplă, nepretențioasă, la un limbaj poetic descriptiv, din vorbirea comună, cu scurte detalii biografice, insistând mai mult asupra operelor acestui autor despre care imensa majoritate a elevilor de astăzi știu prea puțin sau nu au auzit deloc.

Cristian Petru Bălan

LIVIU REBREANU

În Târlișua s-a născut,

Într-o zi de noiembrie, un bebeluș plăcut:

Primul dintre cei paisprezece prunci,

Ai familiei Rebreanu, ceva normal pe-atunci...

Din Maieru-au pornit mutați la Năsăud,

Într-un decembrie aspru, pe un viscol mare, crud.

Și de la zece ani băiatul cu sârg a studiat

La un liceu liceu de frunte care l-a premiat.

Apoi, doi ani, „Gimnaziul grăniceresc" urmează,

și-apoi o școală din Bistrița-abordează.

În Sopron, "Școala Reală Superioară" începe,

și-aici planuri frumoase de viitor concepe.

În armata austro-ungară, sublocotenent devine,

însă la Gyula, scrisu-i dă forțe mari, depline.

Cinci povești în maghiară va scrie cu mult zel,

Dar din armată pleacă având un nobil țel.

În 1909 la „Luceafărul" aflăm că-a debutat

cu o nuvelă, „Codrea" , fiind sincer lăudat.

Venind la București, în revista „Convorbiri critice" începe,

unde poeme, critici și teatru des concepe.

Cu proză și cu drame creația i-a crescut,

și-n „Pagini literare” mai des a apărut.

O carte de-nceput le-o dedicase fraților:

Cartea era romanul „Pădurea spânzuraților”.

Apoi un alt roman cu titlu scurt „Ion”,

despre țăranul simplu, în gafe campion,

un om nemulțumit și furios pe lume

că nu avea pământ, - grea nedreptate-anume!

Ca militar, Rebreanu simțea un mare chin,

fiind sublocotenent, la regiment străin:

în Budapesta-n Gyula, tocul i s-a-nvârtit,

scriind în ungurește cu-n stil desăvârșit.

De fapt, în românește a debutat cu „Codrea”

un tip de țăran - și el c-o viață grea...

„Luceafărul” -i revista din Sibiu ce-o dă ca știre

la rând cu „Răfuiala”, „Nevasta” și- „Ofilire”.

Cu fiece cuvânt, el umple cărți cu viață,

Cu mari necunoscute, cultura ne-o dezgheață.

Operele lui sunt hrană în timp ce le citim,

precum sunt „Jar”, „Calvarul”, „Răscoala”, căci le știm.

Dar ele-s mult mai multe să le-nșirăm pe-o ață,

Căci timpul de citire nu ne-ar ajunge-o viață -

precum mai sunt „Norocul”, „Ciuleandra”, „Catastrofa”,

„Adam și Eva” , „Teatru” - deși nu-s limitrofa.

„Cuibul de vise”-i alta, alături de-„Amândoi”,

De multe reportaje și de poeme noi...

Oricum privindu-i proza, din orice unghi apare

Că din toți romancierii Rebreanu-i cel mai mare!

Desigur, mari propuneri veneau cu măreție

Și-n urma lor, cu cinste, intră-n Academie.

Dar mult sleit de trudă, bronșită și-emfizem,

se stinge-n Valea Mare ca un erou suprem.

La Cimitirul Bellu mormântul lui tronează

Unde din țara-ntreagă mulțimi îl vizitează.

Prin scrierile lui comori ne-a dăruit...

De-aceea acest geniu pe veci va fi iubit !

Glen Ellyn, 25 febr. 2025