Poezie

Statornicie

1 min lectură·17 august 2017

Mediu

Un Templu-i România, cu munți care-ți vorbesc,

Cu-orchestre mari de râuri ce ne doinesc întruna,

Cu țărmuri care-n mare superb se oglindesc,

Cu lacuri unde zilnic râd Soarele și Luna...

Iar Dunărea, eternă arhivă de istorii,

Ne-alintă plaiul verde al Daciei străbune

Ce-n sânul ei și-ascunde chiar inima comorii

Atât de jinduită de hoții toți din lume.

Întinse bărăgane cu holde vii de aur,

Coline-mbătătoare cu struguri îmbrăcate,

Livezi, păduri și câmpuri, plus Delta, alt tezaur,

Comune-ncântătoare, orașe minunate -

Toate cu oameni harnici, trăind în libertate

După decenii negre de suferinți amare -

Români ce vor mai multă cinstire și dreptate,

Convinși că doar prin luptă izbânda va fi mare...

Ca niște lungi ecouri ce-n zare se afundă,

Se contopesc în țară 'nnoptarea cu lumina;

Parfum, culori și tonuri prind să se-ntrepătrundă

Cu energii ciudate ce ne-nmulțesc rugina...

Trăim azi suflul nou prin care lumea trece

Cu valuri călătoare izbind și pe român,

Dar sufletul nu-i schimbă, căci el răspunde rece:

„Ce-i val ca valul trece... Iar pietrele rămân !”

18.08. 2017

001.459

Cristian Petru Balan. “Statornicie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristian-petru-balan/poezie/14111823/statornicie

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.