Dezolare

Doamne, de mă chemi, voi fi gata să plec,

deși prea multă nevoie de mine dincolo nu prea cred că va fi,

mai ales că frustrările mele m-ar întreba:

”Ce te tot grăbești să știi cum arată viitorul fără tine? Ce-ai să câștigi?”

Și, la urma urmelor, mai mult decât imaginativ, prin tunelul timpului,

eu mai trecusem deja granița cea mare, mă rog, nu contează cum...

Dar, după ani și ani, regretând plecarea, am decis să mă întorc la suprafață

și cu un efort supranatural, folosindu-mi doar propulsiile din dotările duhului imperisabil,

mi-am dezgropat trupul acela din trecut,

care ajunsese foarte disipat, superatomizat,

mi l-am bocit bine stropindu-l cu lacrimi cât ploile de pe veme deluviului,

pe care le conservasem în subteranele Pentateuhului,

implorând cu pioasă supușenie pe Cel Infinit,

să-mi reînvie fosta materie personală ce-mi fusese risipită,

după care neveșnicia am aruncat-o în Styxul învolburat -

și uite-așa am simțit că-mi revin bine-mersi, mai mult sau mai puțin virtual,

reaprinzându-mi toate celulele,

toate motoarele vieții...

Am tușit de trei ori să-mi reactivez ventilațiile pulmonare,

m-am ridicat într-o rână după acel somn de câteva secole,

mi-am scuturat capul buimac,

uitându-mă uluit și zăpăcit jur-împrejur amețit de lunga adormire

și văzând că nu-nțeleg nimic

din ciudatul galimatias al viitorimii bezmetice, nebune rău de tot,

văzând că nu-mi place din el chiar nimic, nimic,

mi-am zis dezolat:

Doamne, Doamne, proastă experiență și alegere mai făcui!

Du-mă, Te rog, din nou la culcare!...