Poezie
La șevalet
3 min lectură·
Mediu
Am început să-i pictez din memorie chipul
și observ că pensula merge singură pe conturul ei
întipărit deja în bătăile inimii mele.
Încet, încet fața prinde să-i semene...
Când am ajuns la ochii de culoarea cerului (noaptea),
m-am întristat că aceștia nu pot clipi,
dar m-am bucurat văzându-i că și-au fixat privirile umezi
drept în ochii mei, voind să mă întrebe:
„Ți-a fost dor de mine?”
„Desigur”, i-am răspuns în gând
și am pictat mai departe.
Năsucul i l-am brodit cu ușurință
așa cum i-l știam bine că este:
normal, frumos și tandru,
puțin cam obrăznicuț, poate.
Ovalul feței, culorile ei și bărbia - perfect rafaelice!
Nici cu părul n-a fost vreo problemă:
ușor ondulat, cugând pe umeri, strălucitor,
cu o coafură de culoarea castanelor comestibile etc., etc.
La conturul gurii însă mi s-a-nfundat:
„Aici e-aici!” mi-am zis oarecum descurajat
după câteva chixuri fatale,
căci buzele ei perfecte, pure, fragede, carminate,
zâmbitoare, inocente, voluptuoase etc., etc.,
totdeauna îmi ieșeau altfel.
Totdeauna îmi ieșeau altfel și altfel,
oricât mă străduiam.
Ele apăreau mai mult ironice, sfidătoare, severe -
și imediat le ștergeam nervos, refăcându-le.
Dar iarăși mi se conturau
reci, rigide, ofilite, acre, străine,
și din nou le ștergeam implorând talentul
care se speriase rău de bâjbâielile mele.
„Trebuie să-mi reușească și gura cu buzele ei minunate!”
Și începeam alte buze...
Dar și acestea arătau
aspre, viclene, diforme, bosumflate,
amare, mute, livide...
„Uf! asta nu e gura ei”, mi-am spus.
Nu știam pe cine să dau vina
și imediat i-am dat originalului un telefon...
- Da. Tu ești? Ce faci?
- Te pictez, i-am răspuns. Îți fac portretul. Nu e simplu...
- Fără mine acolo? Cum poți? Te iubesc și vin imediat la tine...
Aici s-a întrerupt, iar eu am reluat mai cu grabă lucrul.
Acum pensula mergea din nou singură,
combina culorile repede,
mâna-mi mergea ca o nebună,
picta parcă de frică, cu automatisme...
Și... deodată, pe pânză,
apare gura ei reală!
„Da, chiar așa arată gura acestei ființe dragi!
Chiar așa.”
De data aceasta, iată-le,
buzele ei sunt cum le știu:
surâzătoare,
înflorite,
mobile,
proaspete,
candide,
senzuale,
pure,
amoroase,
inocente,
voluptuoase,
duioase,
nesățioase,
dornice,
provocatoare...
Ce mai: sunt divine! Di-vi-ne! Bravo mie!
Deodată m-am trezit sărutându-le
și, umede fiind, buzele ei s-au imprimat pe buzele mele!
„Sunt nebun!” mi-am zis, „sigur că sunt nebun”,
dar, oricum, sunt bucuros
că portretul agresat cu-n sărut nu a suferit prea mult...
- Să știi că îmi place, mi-a spus ea
care tocmai atunci a intrat pe ușă.
Am sărutat-o și i-am înapoiat „copia” lipind-o pe... original.
- Felicitări, e tare frumos!
Și bine că-n el nu m-ai pus să-ți surâd ca Gioconda.
Dar... ce-aveai pe buze, maestre?
002050
0