Poezie
Dizolvări
2 min lectură·
Mediu
Fără regrete
cum doar răzbunarea
rănește o inimă spre a-i cutremura
fără milă interiorul viselor ei
ce se născuseră în tainele
din germenii unor speranțe,
dar durerea cu nimic n-o mântui
deșertăciune
fiecare speranță
ideograme
ca-n epitafele egiptene
proiectate peste alte epitafe
ca adunate razele
în miezul așteptării,
ca o concentrare a universului
în stropii de rouă,
ca meteorii în prăbușirea lor
în coșmare terifiante, când
ca de o teleghidare duși,
scufundați în unde
ni s-au relevat
dezideratelor închipuirii noastre
fără absolut nici o margine
nespus, nespus de limpede
reîntoarcerea la speranță,
încât prin regenerarea cunoașterii
ea va pluti ca un vis
pe cerul purităților proprii
înaintând
vâslire cu vâslire,
vibrație cu vibrație,
lumină cu lumină,
trecând prin porți de foc
lotușii din ape,
eterna întrebare
a puterii astrelor
curcubeiele, chiar roua crinilor
se dizolvaseră în corole,
în trepte neorânduite de nimeni,
cu raze sonore
permițându-le să cucerească
piscuri inexpugnabile
un tărâm tăinuit de vremuri
sau o cale
ce vrea să dispară evanescent în neant,
astfel strălucirile speranțelor
se transformă în muzica sferelor
palma pe inimă fiind, simbolic,
semnul separării
durerilor întunecate dinăuntru
de scânteierile bucuriilor luminoase dinafară
în jurul tainelor prin plaja speranțelor
liniștitorul țărm,
liniștitoare alinare
cum acolo
durerile nu mai pot fi percepute
decât demontate și decimate
nimicnicie cu nimicnicie,
deșertăciune cu deșertăciune...
001.934
0