Poezie
Capăt de echilibru
2 min lectură·
Mediu
tiparele nopţii se ţes
pe lungi tăceri învelite în dorinţe.
n-am ştiut
că atunci când începi să respiri
rămâi descălţat de candoare.
am căzut
de când ecoul umbrei tale
a coincis cu toate vocile iubirii
şi nu mai am cuvinte să mă ridic
fără să mă sprijin de rostul
unde ţi-am adăpostit surâsul.
ce poate fi mai anost
decât un capăt de echilibru?
cenacluri de amăgiri nocturne
încep să îmi bată cu inima în lemn,
s-alunge piaza de vară
din asimetria paşilor mei.
luna îşi strânge discrețiile în picături de lumină
şi începe să mi le plouă răspicat în glezne.
mi-e atât de greu să merg
când cadenţa tălpilor mi-e inundată
de sensul reveriei tale...
mă tot descântă pendulul în oase,
dar eu n-ascult decât delirul suspinând după tine
pe fiecare margine de clipă,
pe fiecare mugur de întrebare,
pe fiecare suflu al gândirii
în care te rostesc
ca pe o rugăciune împotriva neantului.
ţi-a mai crescut frumuseţea cu un semiton
cât timp m-am străduit
să ţin în braţe
focul tăcerii tale.
vezi,
până şi nimicul se teme de întuneric
altfel nu mi-ar fi ars venele
în licărirea ta
şi nu te-aş fi trezit
pe fiecare rază de suflet
ca să-mi fie dor de tine
de la un capăt la celălalt
al luminii.
00496
0