Poezie
Ţigăncuşa mea
2 min lectură·
Mediu
În perioada mea de glorie, cam pe la treizeci de ani,
Aveam o fată tinerică dintr-o familie de ţigani
Era rebelă şi focoasă şi-mi arunca priviri duioase
În încăpere când intra mă-nfiora până la oase.
Avea un păr bogat şi negru şi-o gură ca o floare
De mă simţeam deja pierdut din cap până-n picioare
Îi tot spuneam pe la serviciu: Tu ai descântec, ghinion
Pe tabla mea de şah a vieţii am devenit doar un pion.
Mă faci să nu mai ştiu de mine, să fiu etern îndrăgostit
Din liniştea ce o aveam m-am transformat într-un smintit
Crenguţo, fiică de pirandă, cu ochii negri de-abanos
Un grobian mă simt pe dată şi foarte ruşinos
Căci tu când te învârţi pe-aproape şi mă priveşti cu dor
Instinct primar îl simt în mine, nu pot să mă măsor.
Iar ea râdea cu nonşalanţă de slăbiciunea mea
Ştiind dorinţa mea barbară ce-n mine se trezea.
Dar a venit un chipeş tânăr şi mi-a furat frumoasa
S-a înfoiat ca un cocoş: Să nu îmi iei mireasa!,
mi-a zis răstit, poruncitor, în stilul indian
Eu sunt alesul ei pe veci, sunt mândru că-s ţigan.
Şi au plecat în şatra lor ţinându-se de mână
Lăsând în mine-un dor ascuns de trupul ei de zână.
Ah, ţigăncuşo, dragă-mi eşti şi mă gândesc la tine
Cândva, odată, parc-ai fost fata morgana pentru mine.
001096
0