Lebăda

Dispariția lui Laurențiu nu a fost o supriză pentru nimeni. Desele tentative de suicid eșuate din cauza salvării inumane de către bravii cavaleri ai expansiunii și proliferării durerilor și chinurilor celor care încap în mâinile lor. Halatele albe ale spitalelor, cu nimic mai întunecate sau mai reci decât decorul camerelor frigorifice a morgilor, îmbracă sadismul în stofa cea mai nobilă care fascinează manipulând astfel privirea care caută scăparea dincolo, în moarte. Laurențiu a murit și nici un medic nu a mai putut face ceva spre norocul lui. La ora 17 în ziua de 7 aprilie anunțul a fost oficial. Medicul legist a făcut constatarea evidentă a morții lui. La trei săptămâni am aflat și eu prin intermediul unei cunoștiințe oarecare. M-am bucurat pentru sufletul chinuit care acum s-a eliberat de corpul-închisoare, căci așa își simțea carnea. Celulele toate, moarte sau reînviate periodic purtau amprenta oboselii de a fi viu, dar cel mai mult, amprenta de neoprit a avântului său spre soarele unei iubiri niciodate împărtășite, niciodată materializate. M-am îmbătat la fârșitul acelei săptămâni. În bar nu mă gândeam la nimic. Doar dădeam pe gât pahar după pahar de rachiu ca să înec plictisul și timpul. Þigările sudate a două pachete fuseseră epuizate rapid. Eram amețit cu totul. Sângele dormita înaintea capului meu. Semnele beției erau evidente și, încercând să mă duc la budă pentru a mă pișa, am adormit acolo. - Ce faci, Cip? - Hăăăă? - Ce faci? Am încercat să ridic capul. O umbră stătea timidă în fața orbitelor mele. Nu vedeam decât o culoare ciudată, o nuanță infinită în care se pierdea atât începutul cât și sfârșitul culorilor. - Sunt Laurențiu. - Așa , și...? Umbra infinită îmbrăcată în curcubeu se sprijini de peretele din stânga mea. Se așeză jos, direct pe beton. - Ce viață am avut, nu? - Îhî. - Acum e bine, rosti umbra. Totuși, înainte de a mă îndulci în infernul lui Hades ori în cel al Lucifer – asta nu are importanță acum- voiam să îți spun ceva. De fapt să-ți povestesc cum iubirea este actul suprem al morții, cum ea e îmbrățișarea morții. Nu voi spune rahaturi de genul: dumnezeu te iubește; că dumnezeu are un plan pentru fiecare. Ar fi o minciună enormă și nu vreau să te mint. Dragostea este cel mai mare căcat inventat în toate universurile posibile. Dragostea nu învârte pământul, dragostea nu se dăruiește, dragostea nu reprezintă sacrificiu, dragostea este doar un mare gol în numele căruia se luptă creația. - Și totuși ai murit în numele ei, te-ai sinucis, i-am spus. - Mda. Am murit nu-i așa? Și acum sunt aici, în fața ta! Cum ți se pare asta? Înfricoșător? Nu cred. Moartea nu are nimic înfricoșător în ea. Viața este terifiantă, dacă e să mă crezi. Viața asta cu toate neajunsurile ei, cu toate îmbârligăturile sale, cu labirinturile pe care le așterne în fața destinelor fără a le oferi nici cel mai mic indiciu despre cum să se descurce. Un semn din afară, un simbol din afara sistemului material și ar fi de ajuns. Eu am căuat semnul acesta. Simbolul. Nu l-am aflat. Am crezut că l-am găsit când am întâlnit-o pe Ioana. Privirea ei unică, fascinația care m-a cuprins și care m-a însoțit de-a lungul existenței avea ceva magic în ea. Am spus stării iubire și de atunci, de la conștientizarea acestei boli canceroase care pune stăpânire și pe suflet, am trăit îndreptându-mi toate eforturile spre a dovedi această iubire. Prăpastia care ne despărțea era imensă și întunecoasă ca niște orbite futute de îngeri morți. Spun asta că ea era sau părea a fi o adoratoare a cristului. Acum nu mai contează. Blasfemie sau nu, devorarea infernului ce l-am trăit cât am fost în preajma ei a fost de un infinit de ori mai greu de suportat decât ce mă așteaptă acum. Poate prin asta pun și o pilă celor de jos, cine știe. Acum, ca să nu mă lungesc prea mult. Există o sumă de evenimente aparent fără legătură în viață care te duc, cu sau fără voia ta, în același sfârșit. La mine, evenimentele au căpătat un sens odată cu vizionarea unui spectacol de balet. Mi-a plăcut așa că am mai trăit câțiva ani cu această amintire superbă, sperând să se repete emoția și sentimentul de grație și armonie. Acum doi ani am citit un poem despre o lebădă mută, despre cântecul lebedei mute. La câteva săptămâni, știrile au anunțat moartea unor lebede din Viena, ucise și mâncate. Foamea e cel mai mare criminal. Canibalismul e acceptat în toate societățile confruntate cu pericolul exterminării prin înfometare așa, că de ce nu. Acum o lună, Ioana, obsesia primă a sufletului meu, dorința primă și ultimă a coroanei mele spinoase numite viață, m-a invitat la un spectacol de balet. A fost „Lacul lebedelor” de Chaikovski. În timpul spectacolului, o urmăream și pe ea. De fapt analizam liniile trupului ei și făceam comparație între grația balerinelor și grația ei. Nu se deosebea prin nimic. Sau nu vedeam asta. Diferența era că ea nu juca pe scenă. La terminarea spectacolului, după emoțiile produse de frumusețea și eleganța spectacolului, cotidianul m-a futut atât de crud. Cortina căzută, întunericul, golul simțit, ploaia de afară, totul mi-a produs cel mai amar gust existent în univers. Atunci am știut. Viața și clipa sunt una și aceași în eternitate și atunci pentru ce? Atunci am știut că moartea mă va primi la fel ca pe toți ceilalți, că nu există decât o formă de a mă refuza torturii existențiale. Dacă viața este cântecul de lebădă atunci sinuciderea mea prin înec nu e decât omagiul unei vieți duse în nimicnicie și singurătate. Îmi place să cred că undeva în timp, apa care mi-a dat sărutul morții a fost străbătută de o familie de lebede mute ce au trăit libere, necunoscând hăituiala sau privirea lacomă a omului. - Ok, i-am zis în timp ce dinlăuntrul meu strigătul vomei își trâmbița ecoul prin râgâituri. Am vomat cu putere. Pieptul mă durea îngrozitor. Am transpirat și sudori reci se strecurau pe sub hainele mele. Mi-am revenit puțin. Destul cât să ies din bar. „ Trebuie să mânc ceva”, mi-am spus îndreptându-mă spre un kebab, unde spre regretul meu nu avea lebede la frigare. În timp ce mâncam carnea unui curcan îngrășat artificial, îmi imaginam cum ar fi să mânc o lebădă la marginea unei bălți recunoscute prin numărul de sinucigași sau morți înecați în ea. La televizor știrile prezentau un eveniment rar: Pe apa lacului Herestrău au poposit pentru iernat câteva lebede, recunoscute pentru frumusețea lor.