Lucian

Orașul de Ciprian Laurentiu Crisan După ce termină de citit, Lucian ieșise din clădirea bibliotecii. Se opri să o mai privească încă odată înainte să se îndrepte spre centru. „să porți lumina permanent în tine”, își spuse amintindu-și cuvintele cărții. „Lumina”, lumina aia ciudată pe care nu o înțeleg pentru că ea există și în inima intunericului! Cum să port lumina care există în întuneric, care este esența întunericului? Chiar nu pricep paradoxul acesta! Parcul era plin de oameni la orele amiezii. Mulți, foarte mulți ocupaseră băncile umbrite de castani și tei. El ghicea în câțiva lenea ce îi poseda, normală pe o căldură ca asta; în alții vedea clar, limpede că au venit să aștepte pe cineva. Aceștia erau cu prvirile în permanență spre depărtări, având ticuri insesizabile de nervozitate, dar pe care el le observa. Se opri când văzu grupul de adolescente ce stătea așezat împrejurul fântânii arteziene jucându-se și râzând atât de plăcut că i se părea că aude nu glasurile umane ci însăși vocea naturii, mai ales a vrăbilor ce încep concertul dis de dimineață trezindu-l din somnul nopții. Da! Ele erau ca niște vrăbii fericite că se pot ascunde de lumina soarelui în umbra parcului lângă apa rece și țâșnitoare a fântânii. Își aprinse o țigară căutând un loc umbors pe care nu-l află așa că se duse întins spre una din multele bănci scăldate în lumina și căldura soarelui. Se așeză simțind fierbințeala lemnului vopsit în verde crud. Din plasa răsturnată lângă el scoase o carte, câteva foi și un pix. Deschise cartea, o răsfoi căutând un capitol mai interesant și când observă că greșise atunci când luase cartea asta neinteresantă, se repezi la foile albe și la pix. Să facem ceva artă, își spuse începând să mâzgălească cuvinte romantice pe care apoi le supunea unuei reconstrucții de limbaj ce trebuia să aducă a poezie. Câteodată e cea mai bună tehnică de a scrie ceva bun, continuă el pentru sine. Să te lași în voia mâinii, ca și cum mâna ar scrie nu tu, sau ca acea ciudățenie fantomatică când se petrece cu un mediu oarecare, scrierea automată. „moarte, vino din căldura creatore de viermi! Iubirea s-a ars în soarele amiezii neaflând umbra pomilor și nici a istoriei pietrificate în busturile imense ale oamenilor istoriei. O, da, vino, pământul se va deschide pentru amândoi pregătind saltul luminii în prăpastia întunecat al pământului”. Lumina în pământul întunecat? Hmmm, ciudat. Din nou asta. Poate că sunt câțiva care au dreptate și există o lumină în esența întunericului, o lumină care poate să fie și spiritul sau sufletul omului în corp, nu? Corp-întuneric, copr de întuneric, corpul –lut și lumina, lumina-suflet ori spirit! O, da, sună bine în teorie. Gâdilă urechile o asemenea abordare însă se poate simți? Sau trăi asta?în final va trebui să observi totul, și să ajungi să vezi lumina din esența întunericului, dar când și cum? - Ce vremuri! Lucian ridică privirea. Un bătrân îmbrăcat ca în timpul iernii se așeză lângă el. - Ce vremuri sârboase, rosti din nou dându-și capul pe spate. Ce citești? Lucian îi arătă cartea ce nu își luase locul în plasa galbenă. - Nu am auzit de ăsta. E bun măcar? - Da, e bun autorul, dacă îl înțelegi, termină el după o scurtă pauză de gândire. - Și copii ăștia....ce neam de haimanale suntem....netrebnicii....auzi dom’le la ei....o fătucă de nici doișpe ani urla că își bagă pula în toate...stătea lângă mine fără pic de rușine și fuma ca un furnal...și ce grozăvii spunea...domne...unde a ajuns țara asta.... Lucian zâmbi în sinea lui gândidu-se la ce bucăciune avea să fie acea fată peste 3-4 ani. Încercă să și-o imagineze preluând din amintiri frumusețea zeificată a Afroditei peste care așezase, înobilându-o astfel pentru sine, imaginea pornografică a curvelor nimfomane. - Da, rosti el într-un târziu. Asta e lumea. Acum femeile au mai multă putere ca oricând. E dreptul lor să vorbească ca la ușa cortului. Au câștigat acest drept . - Vine sfârșitul lumii dom’le...vă spun eu...sfârșitul.... - Poate doar sfârșitul bărbatului, al masculinității....începuturile s-au făcut vizibile de aproape un secol și ceva. Toată aberația culturală în căutare de nou a proliferat această degradare a tradiției masculine...toate științele zise umaniste sunt de vină pentru asta...toate...absolut toate....dacă noi bărbații vorbeam de curve, târfe și prostiuate iar femeile de porci și câini, ele au făcut ca sinonimia să dispară. Acum există și curve și târfe și prostituate. - Nu e una și același lucru? - Nu, deloc. Prostituata e cea care trăiește de pe urma sexului, curva trăiește prin sex și târfa...ei bine, ea trăiește în afara sexului....cu alte cuvinte, prostituata trăiește prin vânzarea trupului, curva prin împrumutarea corpului său iar târfa refuză orice apropiere sexuală, asta nu înseamnă că bărbatul nu rămâne totuși centru universului lor. Prostituata are nevoie de banii bărbaților, curva are nevoie de împlinire sexuală și târfa are nevoie să știe că e dorită. Și ele mai vorbesc de puterea femeii. Ce putere? Nu există nici o putere a femeii? Prostituata vede putere în degradarea ei prin stoarcerea de bani, curva vede puterea prin dominarea sexuală a bărbatului, știindu-se că ea caută în permanență orgasme multiple pe când bărbatul nu poate decâtde cel mult 3-4 ori să ajungă la orgasm și atunci cu greu, iar târfa, ca să întorc la idee, vede puterea în capaciteta ei de a refuza, chiar dacă ea seduce. Telefonul lui Lucian sună instistent. Il scoase din buzunarul interior al sacoului și privi numarul. Răspunse cu greutate. - Da? - Unde ești bă? Vino imediat aici! - Nu pot, nu sunt în oraș acum, când pot vin, acum nu pot. Aștept să mă aducă cineva. - Bă, fii atent că m-am săturat de minciunile tale! - Bine mă, bine, vorbim mai încolo! Puse telefonul în buzunarul blugilor privind la bătrânul ce tăcea. - Mă exaspereaza tipul ăsta, de asta îl tot mint, îi spuse bătrânului ca pentru a se scuza față de minciuna lui. Bătrânul își mișcă buzele în ceva ce aducea a murmur, dar tăcu mai departe. Grupul de fete de la fântâna arteziană se hârjonea acum. Strigăte, veselie, înjurături și chicote se auzeau în tot parcul. Câțiva câini vagabonzi trecură adumelcând prin iarba verde după mâncare. Se făcură nevăzuți rapid, cotind pe strada ce începea odată cu sfârșitul aleii. Lucian se ridică. Eu am să plec acum, îi spuse bătrânului ce facu un semn ce aducea a nepăsare. Plecă, fără să uite să se mai întoarcă odată cu privirea spre grupul de fete. Făcu câțiva pași și zări pe partea cealalta o bancă scăldată în umbră. Se duse direct spre ea cu pași măriți. Acum era mai aproape de fete. Ochii îi râdeau la viitoarea fericire care ar fi putut să se întâmple cu oricare dintre aceste fete. Iși imagină că... Brusc se simți rușinat. Se văzu observat de căteva priviri din grup, urmate de un râs atât de puternic că greutatea capului ce o simțea, îl făcu să îl plece la pământ. Era timid. Lucian suferea de timiditate și pentru ca acest lucru să nu se observe, apelase la singura strategie posibilă din punctul lui de vedere, anume la confecționarea de măști sociale, durificate, demonice. Se gândea la aceste măști ca la elemente de supraviețuire, la o formă de scuturi ce au ca element primar apărarea, și cu acestea, defila în văzul tuturor oamenilor. Insă el știa că era slab și laș, nu îndeajuns însă, pentru că existau momente în viața lui în care ar fi comis crime doar pentru câteva vorbe. Si cea mai vie amintire referitoare la asta, amintire care îi răsărea în minte ori de câte ori trecea prin acest parc era cea în care, fiind adolescent, în calasa a 11-a, într-o zi călduță de primăvară venise în acest parc împreună cu câțiva colegi. Unul din colegi a observat două vecine ale lui și s-a dus spre ele, așa că s-a despărțit de grup. A luat loc pe o bancă alăturată și el, Lucian vreau să spun, s-a dus spre el ca să îi ceară un foc. Colegul său l-a repezit ca pe un câine dovedindu-și astfel puterea, sau cel puțin așa credea el, fapt pentru care a fost pedepsit pe viață. Aceasta sancțiune a constat din indiferența ce ia atribuit-o colegului pe tot parcusul studiilor, indiferență care se transformase în contagiune pentru toți acei ce ar fi intrat în contact cu el. Nici acum, după aproape 10 ani nu uitase acest lucru și asta deoarece, amintirea este atât de puternică prin simplu fapt că a fost poate unul singurele momente în care a lăsat cu adevărat garda jos, el simțindu-se extrem de umilit față de cele două vecine – frumoase - ale colegului său. Iși aprinse o altă țigară pe care o fumă la început tremurând de o emoție nedefinită. Se simțea privit și pentru aceasta, tremură, ca și cum privirea, adică îndrăzneala de a fi privit de către alții, i-ar fi adus adevărate prejudicii sufletești, dar se calmă încet. Acum putea privi din nou detașat la lumea ce se plimba lipsită de griji. Era încă devreme. Orologiul turnului nu anunțase încă ora 16. Era cât se poate de cald, chiar zăpușeală. Nu îi era sete ca în alte dăți, de fapt nu știuse dacă vreodată îi fusese sete pentru că el obișnuise și obișnuia în continuare să se înece în cafea, cât mai multă cafea. Telefonul sună din nou. De data acesta nu mai raspunse. Il puse pe silence și se cufundă în visare. Iși imagină că... Acasă totul era în liniște. Nimic nu dovedea existența cuiva. Casa lui era ca un mormânt, ca un sicriu folosit de acei goth doar pentru a simți gustul somnului sau al morții. Patul lui era dezordonat. Haosul părea să se ordoneze mai bine și mai rapid față de această casă în care locuia el. Hârtii peste hârtii peste tot. Călca efectiv pe hârtii. Calculatorul era desfăcut în bucăți și totuși funcționa după legi numai de el știute. Totul făcea parte din ordinea unei matematici improbabile de a exista vreodată. In această stare el crea cel mai bine, ordine în dezordine, părea să fie deviza lui, o dezordine ce scotea la iveală noi corespondențe între elemente, mai ales că el căuta cel mai adesea să afle noutăți metaforice...voia să ajungă la acel nivel în care ar fi putut să realizeze poezia formată din metafore pe fiecare vers și ea, luată ca întreg să fie o altă metaforă, mai mare, cum ar fi suma tuturor sufletelor ce ar da Dumnezeu. Cu acest ideal în viață, el se aruncă în pat așa îmbrăcat, până la urmă nimeni nu îl verifica. Ațipi sau așa i se păruse. Când deschise ochii, era ceva diferit. Ciudat. Aerul părea condensat în sine, părea a fi ca un zid lăptos prin care înotau oamenii. O formă de imaterialitate se dezvălui în tot și în toate și o lumină de curcubeu, mai ciudat decât oricare din culorile cunoscute se făcea prezentă de peste tot. Lumina! Să fie lumină, își aminti el urletul biblic, spărgător de nimic. Lumină! Lumina amiezii la apus dădea o coloratură sângerie în tot acest ocean de curcubeu care era lumea, iar sângele lui și al celorlalți oameni, el îl observa ca fiind nu roșu ci ca o lumină albăstruie, cumva strălucitoare, ce se agață de anumiți piloni viermifori în încercarea de a rezista drumului spre marea reîntoarcere cu un veșnic minus, ce va fi saturat dorința nimicului de plin și care ar fi dus la moarte. In acest spațiu, tribul instinctelor nu mai ritualiza nimic. Tot forul superior al omului care a fost adormit în plină mișcare, drogat parcă de mărul necunoașterii ce a fost vomat de șarpele înălțat pe crucea teosofilor. Tribul sentimentelor însă, lucra mai departe. Se însemăna semințele trecutului pe câmpul viitorului și ce trebuia să se nască, chiar dacă nu existau apele Nilului, ar fi fost niște vietăți ce ar fi susținut imperiile universurilor legate de cordoanele energetice. Lucian încercă să se deplaseze prin acest spațiu. Laptele gazos se prefăcu în otravă, în ceea ce ar fi trebuit să fie plămânii lui. Deschise și mai puternic gura ca pentru a absorbi întreaga vitalitate a vieții. Se simțea că devine fără voia sa propriul său canibal, că el singur se hrănește cu propria lui carne pe care o rupea cu dinții aeriani obligând universul să i se încolăcească pe vertebre. - E totuși cald, își spuse. Chiar dacă nu mă simt tocmai ok, simt căldura asta. - La dracu! De o mie de ori la dracu! Să-mi bag pula în ea de lume! Lucian se târâ la fereastră. Incercă să ghicească cine se afla acolo, cine deranja începutul de seară pentru că îi era imposibil să miște perdeaua. Intinsese ceea ce credea a fi mâna sa, dar nu dăduse decât de un alt lapte gazos. Nu se mai chinui. Credea acum pesemne că trăiește în mijlocul unui vis treaz, iar acest vis nu era altceva decât suma dorințelor lui de evadare din cotidian. Si totuși... Auzise destul de clar acele blesteme și acele înjurături. - Si eu vreau să-mi bag pula, își spuse râzând de propria sa glumă. Ce ești așa de egoist bă? Nu vrei să împarți și cu mine această plăcere? Necunoscutul nu îi răspunse. Necunoscutul rămânea pe mai departe necunoscut. El era cel aflat dincolo de fereastră, dincolo de ziduri, de perdele, de el, de lume. El era acolo, și tot el, stăpânea veșnicia lui acolo. El era zeul și ca zeu avea motive să fie nervos, avea dreptul să înjure, avea dreptul să facă orice pentru că nefiind nici un stăpân într-un anumit spațiu, fie el oricare ar fi, prima vietate, prima conștiință sau inteligență și-o asumă ca pe o proprietate moștenita din vechi timpuri. Privi în jos. Foile păreau galben-maronii, ca învechite. Le vedea sau mai degrabă le simțea mirosul de mucigai care inundase întreaga casă. Ceva se întâmplase și încă nu știa ce anume. - Ce dracu s-a întâmplat, își spuse sieși. Căută din nou afară. Fereastra parcă se materializase. Si el. Abia acum începea să se simtă pe sine, ca trup. Abia acum se putea observa în liniște. Culoarea nopții era roșietică. Trecuseră cel mult 6 ore sau cel puțin așa se gândea el. 6 ore fatidice, în care el dormise sau ațipise și visase acest vis. Incercă să se ridice. O greutate insesizabilă la început devenise reală când se ridicase în capul oaselor. Mâna îi era tremuratoare și picioarele nu-l mai ascultau. Simțea nevoia urgentă de a se duce la budă. Vintrele îl presau. Se scapă pe el câteva picaturi dar ajunse în baie la timp ca să deșerte acumularea de lichid galben ce părea că nu se mai termină. Se termină totuși. Si atunci se privi în oglindă. Nu mai era el. Era orice altceva, dar nu om, sau ceva ce aducea a om. Un schelet cu vagi urme de carne pe el, care încă se mai străduia să rămână în viață. Ochii îi erau măriți, ieșiți din orbitele umflate de somn, hainele de pe el rupte. Pe etajera din baie, o fărâmă de săpun de care își adusese aminte că îl cumpărase, săpunul, înainte cu 2 zile. Se forță și ieși în noapte. Orașul era împânzit de lumină. Privirea îi căzu pe strada schimbată. Casele erau mult mai mari, iar locuința de unde el ieșise era de fapt containerul de gunoi al celor ce dormeau pe străzi. Căldura era aceeași. Inăbușitoare, deșertică, poate un pic mai caldă ca ziua de ieri. Inaintă cu pași timizi. Un tânăr alergă pe lângă el și-l răpuse la pământ. Se ridică în râsul multor fete ce păzeau strada. - Ce faci moșulică? Vrei ceva proaspăt lăsat de cinci minute? Glasul era al unei copile. Să fi avut cel mult 14 ani. O privi. Fata stătea alături de alte 3 în plină noapte, mai mult dezbrăcată. - Ce te uiți așa? Nu ai mai văzut curve așa ca noi? Vii de pe altă planetă? „Curve, târfe, prostituate”? Se duse spre acel grup. O luă pe cea care-l interpelase și o conduse într-un gang. - Vrei aici moșule, întrebă fata, râzând mai departe. Dai o bere?, continuă fără să se oprească. - Vreau să știu ce dracu se întâmplă...că pula mea...habar nu mai am de nimic...sunt ..... - Te costă tataie ceva.... - Mă costă....normal că mă costă...totul costă... nici nu credeam că nu costă, însă... alături de fată se îndreptă spre locuința lui. Ii deschise ușa observând că fata își duse mâinile la nas ca să nu simtă duhoarea ce venea din jur. Ii oferi un loc pe pat și se duse să dea drumul la apă. Apa curgea în neștire la robinetul ruginit. O țeavă se sparse brusc. Si lumina se luă. Se arseră becurile din toată casa. Lucian se împiedică de ceva. Se gândi la scăunel. Se aplecă să îl dea la o parte iar caâd se ridică luă în mână și niște hârtii pe care le apropie de fereastra ca să le poată descifra la lumina neoanelor ce venea de afară. - Hmmm, prea puțin talent...trebuia altceva....dar nu mai am timp...altceva...mai sângeros, mai cu viață....mai cu vitalitate...ceva care să scape de sub orice formă....trebuie să existe altceva.... - Ai spus ceva? Glasul fetei îi aminti că o adusese. Il smulse din letargia gândurilor. - Nu, nu! - Vrei ceva prospătură? - Adică? - Dacă ai bani îți pot face rost de o virgină. Abia a împlinit 9 ani. Vrea să devină cea mai mare curvă din lume. O cunosc pentru că mi-e soră. - Ce? Măi fată, fac pușcărie dacă aș gândi așa ceva, darămite să mai și fac. Fata râsese. - Pe unde ai umblat mata, tataie? Pe unde? Sunt câteva secole de când nu mai există așa ceva. Tu, ca și toți bărbații sunteți niște sclavi pentru noi și noi vă tolerăm ca să nu se distrugă specia. Ați devenit ceea ce v-ati dorit sa fiți.... o pulă de oameni....nimic mai mult..... Lucian începuse să se sperie. În ce loc am ajuns?, se întrebă el amintindu-și de ziua de ieri, zi în care toate păreau la locul lor, zi în care stătuse alături de bătrânul ce îi spusese că sfârșitul e aproape și că... - iubitule! Lucian privi spre glasul din dreapta. O femeie la vreo 60 de ani se proptise în umbra unui stâlp și îl ademenea. - nu mă mai recunoști! Nu ai îmbătrânit deloc de atunci....ce ți s-a întâmplat?....da, îmi amintesc de tine, de tine tu cel ce mă priveai odată demult....erai timid...erai vesel în timiditatea ta ...și felul cum fumai și eu râdeam cu celelalte...și bătrânul tău....o, da...l-am mai văzut pe bătrân până a murit la câteva luni după tine....a încercat să violeze o copilă de 14 ani....dacă trăia acum....dacă trăia acum....eh, era altă chestie....acum e altceva....acum noi suntem cele care conducem....noi alegem ce și cum...noi....nu vrei o bucată din mine....artita asta care mă ucide te-a așteptat să vii....să mă veghezi în numele unei iubiri....sau a unei pasiuni ce s-a născut atunci demult.... - nu....eu sunt eu....un ocultist în devenire....un vrăjitor...cel puțin asta vreau să cred....și acum doar visez....sunt în propriul meu vis și sunt treaz.....visez viitorul....și te visez pe tine ca și cum ai face parte din viitorul meu....dar nu....nu se poate.....eu trebuie să scriu....trebuie să scriu mai departe....să fac ce trebuie..... - și ce trebuie să faci?.....ce mai trebuie?.....tu trebuie ddoar să mă iubești pe mine și pe celelalte....trebuie să iubești pe oricare femeie din lume chiar de la țâța mamei....cu cât sunt mai mici cu atât sunt mai curve și tocmai pentru că sunt curve trebuie să fie iubite...să cunoască și ele, în plinătatea depravării lor că pot fi și că sunt iubite... tu ești una din rarele speranțe pentru că tu nu ai trăit timpurile...tu ești dinafara timpurilor noastre și în tine mai există acest sentiment... - totuși, care prospătura ce o pot avea, limita maximă vreau să spun... - 9 ani împliniți. La 9 ani se știe că orice fată simte...începe să simtă și atunci.....poți face ce vrei.... - Atunci vreau o prospătură de 9 ani...plătesc....plătesc dacă trebuie..... - Cu ce? - Cu iubire...e deajuns? Cred că dacă nu mai există sentimente atunci eu, dacă mai pot avea acces la aceste sentimente înseamnă că sunt cel mai bogat de pe pământ....ca atare..... - Bine. Bine. O să ai cea mai bună prospătură a orașului. Fiica cea mică a judecătoarei noastre.....fiica Ofeliei. Fiica Ofeliei, judecătoare la tribunalul municipal, era frumoasă. O păpușă bolndă, finuță și veselă. Când o văzuse prima dată, Lucian se bucură și se scârbi aproape imediat. Ea, Andreea, privea la imensul ecran din perete la un film porno. Se mângâia singură fiind exicitată sau căutând să se excite singură. Avea o nervozitate în mâinile sale , nervozitate care se creștea cu fiecare moment. Când îl simți, andreea se opri câteva clipe, zâmbi dulce și se reîntoarse la treaba ei. - Am sosit pentru.... - Știu, îi răspunse ea. Imediat voi fi gata. O oră mai târziu, Andreea zăcea moartă pe covor, cu brațele atârnându-i pe patul îmbibat de sudoare și sânge. Așa moartă cum era, mai fusese odată sodomizată de Lucian, omul care fusese de acord să se lase filmat în toată aceasta acțiune. Stătea acum singur privind-o. Păpușa era oarecum veselă în moartea ei. Îi reveni în minte strigătele ei. „Te iubesc, oh, da, te iubesc, te iubesc cu adevărat!” Se dezlipi de pat și se duse la computer. Începu să scrie oun poem lung. Când fusese arestat el mai scria încă. Nu observase patrula de pliție feminină care îl luase pe sus lăsându-i computerul. Nu observase nici închisoare. Nu mai auzea și nu mai simțea nimic. Doar scria ca și cum altcineva ar fi scris și el privea. Era complet detașat de toate. După un timp auzise ca prin vis: - ești condamnat la moarte pentru că ai îndrăznit să corupi lumea...ești condamnat pentru faptul că ai redat iubirea acestei lumi, iubire care e interzisă de lege conform articolului 66 din legea 6 a codului penal, revizuită în anul 2438. aplicarea sentinței se face pe loc. Lucian continua să scrie adâncit în lungul poem. Ridică ochii doar când simți fumul în nări. Focul rugului aprins creștea instantaneu. Moartea lui fusese o moarte a unui om ce îndrăznise să iubească în vremea când iubirea era interzisă, și pentru aceasta căutată....oricine iubea era condamnat morții....și moartea lui trebuia să instaureze sentimentul la locul de cinste din care a decăzut.... -Mor pentru iubire, urlă el în mijlocul vâlvătăilor!