Cretu Adriana

Primul gand care se infiripa dupa o prima lecturare a poeziei tale este sentimentul de nedreptate care pare sa guverneze nu doar lumea sensibila ci se rasfrange pana si in adancurile fiintei noastre, pana in sufletele noastre asa cum insasi versurile tale spun...dar oare cat de multe stim de fapt, oare ce se intampla cu oaia dupa ce este mancata de lup, ar fi iarba mai fericita sa nu fie mancata...cu toata stiinta noastra nu stim, poate ca la sfarsitul lumii e un alt inceput de drum, poate un alt cer, poate nu e sfarsit ...nu stim ce gandeste o musca zdrobita de palma unui om, dar stim de durerile propriilor suflete si stim ca dorim sa nu mai fie...iti impartasesc totusi intru totul chiar, ideea existentei unui lant trofic al propriilor ganduri, sentimente, ideei care se devoreaza unele pe altele din cand in cand, si totusi poate asta e natura lor, dar cu siguranta ar fi placut sa nu mai fie asa...

Interesanta tema , intradevar, dar ceea ce ii lipseste analogiei este faptul de luat in considerare ca robinson avea doar capra si o insula pustie, deci erau doar ei doi, pe cand in dragoste mai apare si un al treilea component, un al doilea robinson care doreste aceiasi capra, deci lucrurile se complica....dar a numi iubirea salbatica m-i se pare potrivit, si din contra, nu ea ci noi ne aflam in groapa si ea ne educa pe noi...asa vad eu lucrurile, poate vom mai avea ocazia sa discutam mai pe larg tema...si daca imi amintesc cartea lui Defoe avea un final fericit, nu?