Costel Stancu

Femeie, moartea mi-e cîntărită cu un cîntar fals. Între noi liniștea se rupe - fîșie albă de pînză. Pasărea cîntă atît de frumos încît copacului îi cresc urechi. Cine ești tu? O întrebare

Mi-e dor de tine: îți scriu numele. Te vei regăsi în albul hîrtiei mai vulnerabilă decît în fața oglinzii. Femeie, mi-e dor de tine. Cade o stea, se părăsește o fîntînă. E prima și ultima

Scriu. S-a terminat demult creionul. Mă folosesc de mîini, de picioare, de restul trupului pînă se tocesc și acestea. Apoi, Celălalt îmi copiază bătăile inimii încet, tot mai încet. Cu timpul

Doamne, ție mă închin ca un copac trăznit în mijlocul cîmpului într-o palmă țin viața în cealaltă moartea - fără să știu - bat din palme și le amestec

între mine și Dumnezeu - albul primejdios al hîrtiei, martorul care a jurat strîmb gîndul morții - mai liniștitor decît un pian transparent scriu ouăle se răcesc în păsări.

se prelungește șira spinării tale ca scara lui Iacov te leagă de cer pe mine de cuiul spînzurătorii iubito, moartea devine aproximativă ca un citat din memorie acele ceasului aleargă unul în

De care parte a foii de hîrtie te afli cînd scrii de simți apăsarea propriei tale mîini, cînd binecuvîntare, cînd blestem? Viața e schimbătoare. Nimeni nu poate fi închis în cămașa unei stări

bate un ceas ob-se-siv îl caut pretutindeni de teamă să nu se oprească adorm cu gîndul la Dumnezeu

Ies puțin cîte puțin de sub nisipuri ce n-au fost niciodată atinse de vînt ori de altă suflare - un pește uriaș în ai cărui solzi îmi văd, întîia oară, miile de chipuri avute pînă acum. Ce m-ai

Dumnezeul meu Dumnezeul meu pentru ce m-ai pedepsit să duc pe umeri la nesfîrșit o cruce cu vîrf de creion?

Nu ești acasă și îți sărut ușa ca pe o icoană din care tu lipsești sunt tot mai rare clipele cînd te văd peste privirea mea a început să crească transparența unei unghii exiști mereu în

…și visul de n-ar fi o profanare umilă a realității totul nemișcat doar tu gîndești cu frică la forma schimbătoare a oului grea despărțirea de lucrurile oarbe un ritual al pocăinței și tu ești

îți visezi copilăria ca pe o casă unde se mișcă degetul viclean al mamei arătîndu-ți fereastra disperarea ei ți se agață de nasturi întotdeauna așteptarea te face mai mic îți pune bani reci pe

înțelegi tu deznădejdea celui ce se are doar pe sine? - o mînă cu un singur deget încercînd să apuce sfera - zadarnic vii femeie cu coapsa ca o vioară pe care cînt cu părul meu despletit eu nu

așezi crengi pe rîu cu gîndul că le vei găsi aprinse dimineața moartea e aproape: o și vezi rotind pene pe cer ca înaintea unui concert îți pipăi claviatura oaselor nu ți-e teamă cînți tu

ce om frumos și mortul ăsta dom’le cum își ducea el miresele prin tot orașul înțolite doar cu cearceafuri muiate în vin spunea lumea că poartă o flacără îngropată-n călcîi și cînd trecea pe

luna atinge și înfioară jumătatea de sub apă a omului e noapte iar. prin vis fereastra îți apropie de ochi unghia ei ruptă răstorni punctul tresari spargi oglinda – doamne, în fiecare

tăcerea așezase între noi un pahar gol văzusem din toate cîte ceva dar nu era deajuns atunci am adăugat cuvintelor goliciunea ai plîns femeie și te-a auzit luna - urechea cu care asculți cum

te voi iubi te voi iubi te voi iubi atîta timp cît pasărea va ațîța cu aripa ei albă focul înăuntru și înafară împrăștiind duh tu ești visul ce fură puțin cîte puțin din realitate o luptă la

îmi face semne, privesc într-acolo și plînge aplecată peste mine crucea ca o femeie cu părul tăiat găsesc niște resturi pe masă. dați-mi partea ce mi se cuvine din berbecul fript aștept. se

M-am trezit pipăindu-ți fotografia buzele tale s-au mișcat. ce-ai vrut să spui? cărui zeu i te plîngeai de înstrăinare? mi-am rupt toți nasturii, ți i-am dat și tot n-ai vorbit. îți citeam în

mor pipăindu-mi conturul interiorul mă respinge cum aruncă marea pe țărm înecații desenînd în palma fiecăruia ochi nas gură mor în afara ta moarte în timp ce înlăuntrul tău mă nasc și nu

te apropii alegi o margine de acolo privești cum punctul iese din sine și umple decorul - nașterea lui dă lucrurilor o anume simplitate și dintr-odată totul e altcumva frica nu mai apasă pe ou