Poezie
Neputință
1 min lectură·
Mediu
Visez la apa de izvor
Năvalnică și rece,
În care atîtea frunze mor
Înainte să se înece.
Tînjesc să urc pe-un pisc înalt
Cu brațele întinse
Și să sărut, pe unde calc,
Acele praguri ninse.
Să-mi mîngîi tîmpla de pămînt
Udîndu-mi-o de rouă
Și să ascult, în legămînt,
Secret de lume nouă.
Mi-aș da și viața pentru-o zi,
În care să îmi crească..
Din palme iarbă, iar din păr,
O salcie albastră.
Picioarele să-mi fie verzi
Din trunchi de brad clădite,
Iar brațele să-mi fie crengi
În soare răstignite.
Să sorb din aer cu nesaț
Foșnindu-mi frunza verde,
Să mă răsfăț, în legănat..
De vînt, ce lin, se pierde..
Aș sta pe fundul unui rîu
Cu fața-n sus, în apă,
Și să privesc, cu ochii treji
Cum soarele se-adapă.
Dar sunt un om prea limitat
De Dumnezeu și soartă
Nu pot, dar, vie să mă-mbrac
În natură..doar moartă..
Deci n-o să pot să vă doinesc
Din frunze și din ramuri..
Rămîn prin vers, să împletesc,
Dorința atîtor neamuri.
002449
0