Poezie

Neputință

1 min lectură·21 decembrie 2005

Mediu

Visez la apa de izvor

Năvalnică și rece,

În care atîtea frunze mor

Înainte să se înece.

Tînjesc să urc pe-un pisc înalt

Cu brațele întinse

Și să sărut, pe unde calc,

Acele praguri ninse.

Să-mi mîngîi tîmpla de pămînt

Udîndu-mi-o de rouă

Și să ascult, în legămînt,

Secret de lume nouă.

Mi-aș da și viața pentru-o zi,

În care să îmi crească..

Din palme iarbă, iar din păr,

O salcie albastră.

Picioarele să-mi fie verzi

Din trunchi de brad clădite,

Iar brațele să-mi fie crengi

În soare răstignite.

Să sorb din aer cu nesaț

Foșnindu-mi frunza verde,

Să mă răsfăț, în legănat..

De vînt, ce lin, se pierde..

Aș sta pe fundul unui rîu

Cu fața-n sus, în apă,

Și să privesc, cu ochii treji

Cum soarele se-adapă.

Dar sunt un om prea limitat

De Dumnezeu și soartă

Nu pot, dar, vie să mă-mbrac

În natură..doar moartă..

Deci n-o să pot să vă doinesc

Din frunze și din ramuri..

Rămîn prin vers, să împletesc,

Dorința atîtor neamuri.

002.457

Costea Diana-Luiza. “Neputință.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/costea-diana-luiza/poezie/156924/neputinta

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.