Poezie
Ucigătoarea de visuri
2 min lectură·
Mediu
Nu are un chip deosebit,
ceva care să-ți sară în ochi
și să te avertizeze
asupra pericolului care te paște.
Și probabil chiar dac-ar avea
puțini ar băga de seamă.
De ce? Simplu. Dragostea e oarbă!
Poate că e ea, sau ea, sau ele,
nu e nevoie de condiții,
decât de două:
să fie o EA
și să fie iubită.
Iubită de tine, sau de tine, sau de voi toți.
Nu e nevoie decât să iubești
și să speri
că ea îți va înapoia
tot ceea ce-i oferi tu frumos,
măcar pe jumătate,
sau sfert,
sau o atenție măcar.
Nimic!
Aștepți în zadar un semn de la ea,
îți faci iluzii
și ridici superbe castele de nisip
dar ochii-i sunt orbi
și vorba-i e valul ce-mprăștie praful.
La ce bun să strigi în fața unei statui?
Frumoasă... dar rece și mută.
La ce bun să plângi?
Nu va veni nimeni să-ți șteargă lacrimile
și să sărute văpaia ochilor storși.
Și atunci, de ce?
De ce să ne umilim?
Să facem epistole și poezii amoroase,
să afirmăm că iubim.
Și totul să oferim cui?
Aruncă lira din mână, barde!
Nu te osteni în zadar
să faci să miște piatra.
Nu!
De-acum gata!
Chipurile lor n-ascund nimic, sunt fade,
de spirit și suflet n-au auzit niciodat’.
Și atunci de ce s-aruncăm mărgăritare
în fața porcilor? Nu-i păcat?
Oricum le vor călca în picioare.
Păstrează-ți cuvintele de laudă
și nu-ți mai irosi sentimentele în van,
adună-ți lacrimile ce stau să cadă
și gata cu iluziile și cu speranțele,
gata cu fericirea!
Tot nu ți-ai dat seama de rolul lor, bătrâne?
Tot nu ți-ai dat seama
că ele sunt date să-mpiedice înălțarea noastră spre Cer?
Ele sunt Ucigătoarele de visuri...
Ele sunt Ucigătoarele de Zei.
001473
0